Teatrul Național București reia, după o pauză, spectacolul cu
care a inaugurat sala mare a teatrului: „Înșirʼte mărgărite“, de Victor
Eftimiu. Regia este semnată de Dan Puric, actor, creator de trupă, autor de
confesiuni, orator, propovăduitor în pustiu al unei credințe acceptate de toată
lumea. În ciuda trupului firav pe care-l deține, el a dovedit că are și
atitudini de proroc, fiind omul care crede că are soluții pentru mântuirea
sufletului românesc. La ora actuală, Dan Puric a devenit guru pentru mulți
dintre privitorii permanenți ai canalelor tv, având fani înrăiți, care au uitat
a gândi cu mintea lor, pentru că mentorul le oferă întotdeauna soluția. Pentru
aceștia, Puric scrie într-un ritm alert cărți care ocupă în exces tarabele
chioșcurilor de ziare. Ce vreți? Omul e multilateral!
Lui Dan Puric nu putem să nu îi admirăm talentul de actor și
creator de spectacole „one man show“, însă ca regizor de megaspectacole, poate
că mai are de învățat. În viziunea regizorală a lui Puric, „Înșirʼte mărgărite“
– poem dramatic scris în versuri – a devenit o aglomerare de modalități de
exprimare teatrală care obosește spectatorul, făcându-l de multe ori să
părăsească sala. Astfel, după premieră, critica s-a împărțit în două tabere:
lăudătorii encomiaști și entuziaști, pe de-o parte, și criticaștrii duri și
violenți, pe de altă parte. S-au auzit chiar acuze tari, cum ar fi „învierea
lui N. Ceaușescu“, „Cântare României“, „amalgam heteroclit“, din partea celor
care respingeau cu hotărâre ultima realizare a regizorului Dan Puric: „Cele
câteva zeci de minute ale primului act marchează nu doar unul dintre cele mai
catastrofale debuturi ale unei piese din istoria contemporană a teatrului
românesc, dar și renașterea, după peste 25 de ani, a «Cântării României»“.
Ce se impută? Dincolo de tonul sever și distrugător, unul din
capetele de acuzare, camuflate destul de bine, de fapt mărul discordiei, este
redeschiderea sălii mari cu o piesă în versuri, un basm, considerat la vremea
lui o capodoperă și jucat până la epuizare de majoritatea teatrelor naționale,
dar catalogat astăzi drept antedeluvian și vetust.
După unele voci, redeschiderea sălii mari putea fi făcută cu
oricare altă piesă al unui autor român. Putea să fie „Mușatini“ a lui Eminescu.
Sau puteau să fie „Visul Dochiei“ sau „Oștenii noștri“ ale lui Frédéric Damé,
„Meșterul Manole“ sau „Avram Iancu“ ale lui Blaga, „Letopiseți“ ale lui Mihail
Sorbul. Putea să fie oricare piesă a lui Matei Vișniec, dramaturg care a reușit
să spargă cortina de fier a limbii, având piese jucate în 15 țări din Europa.
Lăsând la o parte soluțiile puțin fanteziste, se putea comanda
unui dramaturg român în viață, din vreme, un text special pentru acest
eveniment. Caragiale a fost solicitat pe vremuri pentru un eveniment similar și
a produs textul „Începem!“. E adevărat, acesta nu a fost o capodoperă, ci doar
un text de circumstanță.
De multe ori însă, scandalul mediatic în jurul unui spectacol
poate fi provocat. Se cunosc multiple cazuri. Cel mai elocvent este cel de la
Paris, de la Théâtre National de Chaillot, din anul 1964, când un mare regizor
a fost invitat să pună în scenă „Prințesa Turandot“ de Carlo Gozzi (tot un
basm). „Vreau să faci un spectacol la care lumea să dea năvală“, i-a spus
directorul teatrului tânărului regizor pe vremea aceea. Regizorul s-a
conformat: a adus drept pețitori ai prințesei… pitici, ceea ce a iscat un imens
scandal.
Trecând peste amănunte, în „Înșirʼte mărgărite“ se poate observa
cu ochiul liber, fără efort, inadecvarea dintre operă/piesă și regizorul
creator. Opera, piesa respectivă, este eminamente verbală și poetică, iar
acțiunea regizorală este pur vizuală, astfel încât ele nu se întrepătrund în
mod fericit decât uneori. Regizorul, simțind că va isca un scandal, și-a luat
măsuri de siguranță, atenționându-ne în caietul program că spectacolul
este o versiune scenică de Dan Puric, după Victor Eftimiu. Mențiunea a apărut
în interiorul caietului program, nu pe prima pagină.
Dan Puric încearcă adaptarea expresiei corporale la cea verbală.
Se recită patetic tirade, dar replicile nu mai prind forță emoțională, fiind
sufocate de dominația muzicii, dansului și, mai ales, de lungile „pauze“ de
relatare expresivă prin mișcarea cu încetinitorul, pentru a sublinia stările
interioare ale personajelor centrale. În înghesuiala de stiluri de expresie
creată, personajele devin marionete, astfel ele pierzându-și consistența.
Actorii lasă impresia că au fost îndrumați să considere textul
doar un pretext, pentru a demonstra că numai credința în Dumnezeu poate învinge
răul. Cât privește interpretarea lor, reținem pe Maria Dinulescu în Sorina,
actrița trăind intens, replicile impunând emoționalul în personaj. Cu fină
ironie prezintă Constantin Dinulescu pe Alb-Împărat, reușind să propună un
personaj mitologic.
Firește, Dan Puric s-a voit altfel decât înaintașii săi zmei,
încercând să creeze momente deosebite în rolul zmeului. Prin talentul său, a
oferit personajului o excesivă trăire interioară. Mălăele a dorit ca zmeul său
să fie un suflet chinuit de tristeți, mai puțin un revoltat pe demersurile
destinului său, și de multe ori a reușit. Carmen Ionescu a propus și ea o
altfel de vrăjitoare, mai umană, o femeie care tăinuiește suferința proprie
pentru viața fiului, zmeul. Fac o figurație nobilă Irina Cojar (Ileana
Cosânzeana), Ștefan Ruxanda (Făt-Frumos) sau Gavril Pătru (Buzdugan), și
neașteptat de autentic Alex Hasnaș (un bătrân). Ireproșabile rămân și
aparițiile celorlalți colegi din distribuție, care servesc un spectacol
maraton.
Cea mai mare parte a distribuției este alcătuită din actori tineri
– excepție făcând doar Constantin Dinulescu și Alexandru Hasnaș, octogenari, și
interpretul zmeului care a împlinit și el 56 de ani. Aceștia nu au experiența
de a juca o piesă în versuri, pentru care este necesară o tehnică specială.
Desigur, azi nu se mai poate declama ca pe vremea lui Nottara, dar există modul
de abordare veridic pentru spectatorul contemporan, pe care ar fi trebuit să-l
abordeze majoritatea celor ce dețin rolurile principale.
Marele învingător din spectacol nu este, așa cum ar fi normal
într-o piesă cu lungi monologuri în versuri, actorul, ci este Doina Levința,
creatoarea costumelor. Peste 100 de costume, care mai de care mai diverse, mai
adecvate, mai originale, formează o simfonie cromatică impresionantă. Marea
scenografă s-a realizat plenar în acest spectacol, lăsând auditoriul pur și
simplu uimit în fața bogăției cromatice atât de diverse.
Într-o cu totul altă ordine de idei, în caietul program,
regizorul Dan Puric amintește cu nonșalanță performanța de pe vremuri a celor
trei actori, colegi de-ai săi care l-au interpretat, în anul 1941, pe scena
Teatrului Național, pe Hamlet: G. Vraca, G. Calboreanu și… Mihai Popescu. Nu
este nimic grav, dar e bine să se știe că minunatul actor care a fost Mihai
Popescu nu l-a interpretat niciodată pe Hamlet. Cel de-al treilea actor din
celebrul spectacol al Teatrului Național a fost Valentin Valentineanu.
La final, am parcurs cu încântare holurile teatrului ai cărui
pereți au fost vopsiți în culoarea albului imaculat, regretând desființarea sălii
„Rebreanu“ și apreciind sălile de expoziție și celelalte săli, dintre care
unele au nume ciudate: sala „Mare“, sala „Studio“, sala „Atelier“, sala
„Pictura“, sala „În aer liber“, sala „Media“. Am avut bucuria să constat că în
acest teatru nu mai este director un politruc înrăit, de tristă amintire, ci un
artist care și-a dedicat ultimii ani ai vieții refacerii acestui minunat for de
cultură.