De câtva timp, pe
zidurile caselor, ale blocurilor, pe garduri, pe ferestrele de la stradă ale
unor imobile, în mai toate locurile de afişaj, legale şi ilegale, sunt lipite
afişele spectacolului Sunt un orb al lui Horaţiu Mălăele.
Ne anunţă chiar o chestie senzaţională în peisajul teatral românesc, şi anume că
dacă venim să vedem spectacolul de la sala Patria, ne va oferi gratis
vizionarea ultimului film regizat şi interpretat de el, „Funeralii fericite“. Să
fie oare atât de slab filmul, că altă soluţie de promovare a lui nu s-a găsit?
Spectacolul, a cărui
premieră a avut loc de fapt cu patru ani în urmă în sala Teatrului de Comedie,
ocazie cu care casa de producţie Eurofirm a scos şi un CD cu acelaşi nume, a
inaugurat de curând şi sala noului Teatru Elisabeta (din bulevardul cu acelaşi
nume). Spectacolul în sine, indiferent în ce sală, în ce oraş sau în ce ţară se
joacă, este al unui mare artist, recunoscut, omagiat, nelipsit de la premiile
UNITER: Horaţiu Mălăele.
Personalitate
plurivalentă, actor, caricaturist, având chiar un magazin în care figurile
colegilor sunt hipertrofiate la comandă, cu simpatie, regizor de teatru şi de
film, autorul şi interpretul mai multor spectacole de pe aproape toate scenele
teatrelor din capitală – Naţional, Comedie, Metropolis, Bulandra, Tineretului
–, la care trebuie să adăugăm şi provincia, deţinând de câtva timp recordul
absolut, integral al reprezentaţiilor de teatru, îmbinând de multe ori succesul
eclatant cu insuccesul cu… succes, cum ar fi cel cu „Scrisoarea“, o gafă
impardonabilă, de la Teatrul Naţional. Deţine un record pe care niciun înaintaş,
niciun contemporan nu l-a putut stabili. Nici chiar maestrul Beligan, nici
chiar marele, infatigabilul meu coleg, prieten şi amic, Florin Piersic. Nici
chiar, pe vremuri, marele Dem Rădulescu-Bibanu, campionul absolut al
spectacolelor de la Sala Polivalentă şi al tuturor şuşanelelor de pe cuprinsul
iubitei noastre ţări. Record întrecut poate doar de primul ministru. Pentru că,
dacă Horaţiu Mălăele apare o dată, de două ori, hai să zicem de trei ori pe săptămână
în faţa spectatorilor în săli de teatru diferite, cu maximum 800 de locuri,
primul ministru apare în fiecare zi pe multiple canale de televiziune,
totalizând, în ultimă instanţă, milioane de telespectatori!
Dar, aşa orb sau
chior cum se declară, a reuşit, în mod miraculos, să nimerească, conform
zicalei populare, nu numai la Brăila, dar să străbată mai toate oraşele şi
târgurile atât ale ţării, cât şi ale mapamondului. S-ar putea din varii motive,
independente de voinţa lui, să nu fi ajuns la Anchorage sau la Birobidjan,
capitala regiunii autonome evreieşti.
Sunt un orb, care putea să se
numească, după cum singur recunoaşte, şi Sunt
un chior (un titlu şi neadecvat,
şi nefericit) este de fapt ceea ce se numeşte în zilele noastre un one man show, un spectacol care se vrea poetic, şi, de multe ori, chiar este,
îmbinând poezia cu muzica, umorul şi causticitatea cu tandreţea, calităţi în
care marele artist excelează cu prisosinţă, într-un melanj pe alocuri aiuritor.
Şi-au dat întâlnire în interpretarea marelui artist poeţi de diferite vârste,
din epoci diferite, de naţionalităţi şi de valori diferite: Nazin Hickmet,
Topârceanu, Sorescu, Geo Dumitrescu, Mircea Micu, Emil Brumaru, Teodor Pâcă,
George Ţărnea. Artistul, asemenea unui experimentat matador care în coride dă
taurului lovitura de graţie, mânuieşte pe scenă verbul aşa cum vrea, despică
noi şi minunate înţelesuri, tălmăceşte intenţiile cele mai ascunse ale poemelor
cu o plăcere aproape sadică şi cu o artă neîntrecută. Asemenea matadorului care
are în faţa sa un taur, Horaţiu Mălăele are în faţă poezia cu care se luptă să
o salveze de banalitate, despicând cuvântul, fraza, obţinând de multe ori
efecte inedite, îşi pune amprenta interpretării sale pe oricare poezie, oricât
de banală, căutând cu obstinaţie simpatia publicului. Ce actor n-ar vrea oare să
izbutească să o obţină?
Spectacolul începe
timid şi duios printr-o confesiune soresciană, la prima vedere paradoxală prin
echivocul ei: ştie că e chior, dar în faţa iubitei devine subit orb, iar ea, în
mod miraculos, reuşeşte să vadă, prin el, ce e rău şi ce e bine. Apoi continuă
cu două frumoase poezii, una a poetului comunist turc, Nazim Hickmet, şi alta a
regretatului de toţi Nichita Stănescu, expuse simplu, cald, fără înflorituri,
dar acompaniate de muzica Mihaelei Măcelaru. Trece prin melodramaticul poem al
lui Adrian Păunescu, „Repetabila povară“, rostit sfâşietor de morocănos, prin
câteva interludii sensibile prilejuite de Mircea Micu şi Grigore Vieru, primul
cu poezia „Mama“ şi al doilea cu „Întrebare“. Urcă apoi ameţitor, prin
intensitatea trăirii şi a imaginilor dure din splendidul poem „Scurtă despărţire“, în care poetul lumpen-stâlp de cârciumă
Teodor Pâcă a încercat „să pună şeile pe îngeri“, ca să coboare vertiginos la
inodorul poem (foarte puţin cunoscut) în care Topârceanu mărturiseşte cum a
luat o boală venerică – se-ntâmplă şi la case mai mari, nimeni nu e perfect.
Ajunge chiar la o treaptă şi mai joasă, la ciclul de versuri ale stimabilului
poet Emil Brumaru, un extraobsedat sexual, poetic (în unele poezii), la care
anticul nume Andromaca este asociat prin diverse rime cu vaca. Şi tot coboară,
coboară, deşi actorul se metamorfozează vocal în mici glume grosiere cu efect
caduc, de genul „reparata făcea pipi“ sau „spune-mi iubito ce chiloţi ai“, care
făceau deliciul studenţilor de altădată.
Tensiunea însă se
redresează ameţitor, era şi timpul, în izbucnirea vulcanică, violentă, care
atinge cote incandescente în finalul poemului lui George Ţărnea, „Un actor
destul de fad“ – o diatribă împotriva potentaţilor demagogi, poltroni,
sfertodocşi, incapabili şi corupţi ai vremii noastre, cu exclamaţii retorice de
genul „poporul meu contemplativ a fost belit în mod festiv“, în care actorul se
dezlănţuie atât vocal, temperamental, cât şi psihic. După care Horaţiu Mălăele
se calmează şi revine, acompaniat de muzica Mihaelei Măcelaru, la starea primară,
la tonul duios, insuportabil de duios de la început, menţinându-şi aserţiunea
iniţială că, deşi ştia că era chior, în faţa iubitei devenea orb, ca ea să vadă
prin el ce e rău şi ce e bine…
Cu toate suişurile şi
coborâşurile lui, Sunt un orb,
dedicat în subsidiar, encomiastic, femeii, dragostei, amorului, iubirii,
extazului sexual, cu vagi aluzii misogine, dar şi realităţilor contorsionate,
demagogice postdecembriste, este un spectacol original, aproape unic. Poate fi
comparat prin tensiunea interioară, prin varietatea trăirilor, doar cu colajul
„Eminescu“, de acum aproape 50 de ani, susţinut de marele actor George Vraca,
de care am mai pomenit (colaj reprezentat ulterior la Teatrul de revistă
„Constantin Tănase“), deşi diferenţa fizică dintre cei doi actori e zdrobitoare
în favoarea celui dus dintre noi în urmă cu ani.
