Candid STOICA
joi, 13 februarie 2014
Scrisă într-un moment
de graţie stelară în 1933, piesa Titanic vals a lui Tudor Muşatescu a
avut, spre deosebire de bietul pachebot, un destin fericit. A fost jucată de
generaţii succesive de actori de la toate teatrele din ţară, fiecare putându-se
lăuda că a avut în repertoriul său un „Titanic“ de excepţie (ce sintagmă
nefericită) sau măcar un interpret formidabil, a fost folosită de echipele de
amatori, care au interpretat-o aproape până la epuizare, şi de fiecare dată a
ieşit victorioasă. Dacia, Chiriachiţa, Sarmisegetuza, Traian, Decebal au
devenit, asemenea „eroilor“ lui Caragiale, personaje populare, iar Spirache Necşulescu
– prototipul românului cinstit, terorizat de familia care aşteaptă salvarea de
la o moştenire fabuloasă şi care, datorită averii lăsate prin testament, va
avea o spectaculoasă ascensiune politică. E de mirare cum „Titanic vals“ n-a
produs un muzical, dar timpul încă nu e pierdut. De-a lungul timpului am văzut
multe spectacole cu această piesă: unul excelent cu maestrul Radu Beligan, un
film cu genialul comic care a fost Grigore Vasiliu Birlic şi, mai aproape de
noi, un teleplay cu Dem Rădulescu (cu actuala interpretă a Chiriachiţei în
rolul Daciei, soţia protagonistului). Până de curând s-a jucat un „Titanic
Vals“ la Teatrul Nottara. Chiar peste mine era să cadă de câteva ori măgăreaţa
să-l joc pe nenea Spirache, dar destinul care le hotărăşte pe toate s-a opus.
În actuala perioadă
de tranziţie, care nu se mai termină, piesele dramaturgiei clasice româneşti au
devenit pentru teatre o comoară de nepreţuit. Doreşti să ai succes neapărat
(care teatru nu aspiră!) şi nu vrei să ai necazuri cu autorităţile (sau, mai
exact, cu reprezentanţii partidelor de la conducerea primăriilor care le
stipendiază) pentru aluzii la realităţile zilei – pentru că orice dramaturg
care se respectă, când scrie o piesă cu subiect contemporan, va introduce ceva
din mizeria realităţii postdecembriste. Atunci, se apelează la dramaturgia
clasică, aducând pe scenă „Titanic vals“ şi „…Escu“, „Gaiţele“ şi „Moartea unui
vagabond“ sau „Take, Ianke şi Cadîr“ şi „Steaua fără nume“. Regizorii le „asezonează“, mai taie ceva din ele, mai adaugă
ici-colo câte o replică, vor scrie dedesubt „adaptare“, sau mai pe scurt, „după“,
şi succesul este ca şi asigurat. O să fie chiar lăudaţi că au făcut economii.
Dacă subiectul
comediei este arhicunoscut, nu la fel se poate spune despre destinul autorului
său. Despre nenea Tudorică, cum îi spuneau apropiaţii, care era veşnic cu
zâmbetul în colţul gurii şi pe buze cu o glumă sau o vorbă de spirit, s-ar
putea scrie o dramă existenţială. După ce a trăit o viaţă tumultuoasă şi o
ascensiune uimitoare, după cea scris o grămadă de piese – 400, după unii cercetători
–, după ce a creat şi condus nenumărate companii teatrale, după ce a înfiinţat
reviste umoristice şi a scris pe rând comedii muzicale, texte de revistă şi
cronici teatrale, adjudecându-şi mai toate soiurile de succese pe care un autor
le poate dobândi în timpul unei vieţi – de public, de critică, de stimă –, la
49 de ani s-a trezit deodată că nu mai poate scrie. Sau, şi mai rău, că ce
scrie nu mai are căutare, iar piesele îi sunt prohibite. În disperare de cauză şi
ajuns în sapă de lemn, a fost nevoit să-şi împrăştie strălucitoarele panseuri
prin diverse reviste sau să confecţioneze pungi, ca să aibă din ce trăi – el,
care aduna, altădată, bani cu lopata. E adevărat, pentru puţin timp, a fost
directorul revistei „Urzica“, dar nerăspunzând comandamentelor politice şi-a
dat demisia, fiind înlocuit rapid cu Aurel Baranga, care a locuit în acest post
până la sfârşitul vieţii, criticând în paginile revistei chelnerii şi frizerii
care iau bacşiş.
Regizorul Alexandru
Dabija, prezent, la concurenţă cu Horaţiu Mălăele, pe mai toate scenele teatrelor
din capitală şi din provincie, a realizat de curând la Teatrul Odeon un duplex
(cu două piese). Aşa e moda acum. A doua piesă, pe care o vom comenta ulterior,
se numeşte „Contra Democraţiei“, de Esteve Soler. Spectacolul pe care l-am
vizionat e plin de surprize, în cascadă! Unele plăcute, altele, din punctul meu
de vedere, mai puţin plăcute. În primul rând, cu puţine excepţii, are o
distribuţie excelentă, foarte potrivită, uneori surprinzătoare, care reprezintă
în ultimă instanţă marea lui victorie, fiecare actor în parte reuşind să
acopere integral rolul respectiv. Personajul lui Ionel Mihăilescu, deşi pare
înglodat în sărăcie de o familie numeroasă, este un Spirache încă tânăr,
capabil de multă şiretenie, dar şi de o mare ascensiune socială. Dar ce păcat că
interpretul foloseşte de multe ori o gestică amintind flagrant de personajul
Arturo Ui din piesa lui Brecht, pe care-l joacă cu succes de câtva timp. Dorina
Lazăr, fără a atinge performanţele înaintaşelor sale în acest rol – Sonia
Cluceru, Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu – este o posibilă Chiriachiţa,
care însă, prin prea deasa întrebuinţare în mai toate spectacolele teatrului pe
care-l conduce, tinde să plictisească şi chiar să enerveze pe unii condeieri
mai iuţi de mână şi de pix (ca Mihai Petrovici de la revista „Bucureştiul
literar şi artistic“, care i-a „ars“ o usturătoare diatribă). O realizare
deosebită obţine însă Antoaneta Zaharia, prin extensia surprinzătoare a unui
rol – Dacia – care până acum n-a avut relevanţă, fiind jucat de cele mai multe
ori tern şi anodin. Ea devine, odată cu noua situaţie de îmbogăţită peste
noapte, aproape o altă persoană, vioaie, întreprinzătoare, care nu se dă în lături
de la aproape nimic pentru a asigura ascensiunea socială a soţului şi implicit
a familiei. Foarte bune, exacte şi potrivit distribuite sunt interpretele celor
două fiice ale lui Spirache, Nicoleta Lefter (Miza) şi Sabrina Iaşchevici
(Gena), fiecare realizând două tipuri diferite de adolescente. O altă „surpriză“
pozitivă ne oferă regizorul, cu distribuirea în travesti a Rodicăi Mandache în
rolul misteriosului notar Procopiu. Actriţa foloşeşte un glas răguşit, aproape
strangulat, şi ţine în permanenţă, misterios, în faţă, palma dreaptă într-o mănuşă
de ghips, dându-ne impresia că ne aflăm nu într-o piesă cu subiect românesc, ci
în faţa unui personaj provenit din romanele lui Dickens. O apariţie insolită
prin vulgaritatea surprinzătoare pe care o aduce în scenă este vedeta tv Pavel
Bartoş în rolul lui Rădulescu Nercea, care îşi propune, nici mai mult, nici mai
puţin, să o agreseze la modul sexual pe Dacia, pipăind-o la vedere – iar ea, făcându-se
că nu observă, se lasă (la un moment dat o mângâie pe fund, după care îşi
miroase cu dezgust mâna, gest pe care nu l-am mai văzut niciodată pe o scenă
din România, nici măcar în serialul tv Vacanţa Mare, vestit prin obscenităţile
ce le practica). Ioan Batinaş nu ne face nicio surpriză, refăcând cu succes
rolul timidului, pe care l-a mai făcut şi în alte spectacole.
Surpriza de mari
proporţii însă o produce scenograful Helmuth Stürmer, autorul unui excelent
decor pentru spectacolul „Două loturi“, regizat tot de Alexandru Dabija, cu
câtva timp în urmă, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dacă în primul act
decorul e cât de cât verosimil – cu toate că familia Spirache Necşulescu pare a
locui într-un blochaus spaţios –, actorii evoluând lejer în jurul unei canapele
normale, atenţia spectatorului este însă atrasă nu de replicile acide ale
Chiriachiţei, de hârjoana copiilor sau de metamorfoza preţului pălăriei cumpărate
de protagonist, ci, mai degrabă, când de două cuşti cu două găini (de altfel
foarte cuminţi şi liniştite), când de nişte oale care fierb încontinuu în
fundul scenei, unde se bănuieşte că ar fi bucătăria familiei, scoţând intens
aburi, mai dihai ca o veche locomotivă. În actul doi însă, odată cu îmbogăţirea
familiei şi instalarea ei într-un apartament luxos, surpriza capătă proporţii
gigantice, materializându-se hiperbolic într-o canapea imensă, „titanică“, care
îi sileşte pe actori să joace în – şi pe spectatori să asiste la –„Guliver în ţara
piticilor“ de Daniel Defoe, nu în „Titanic vals“ de T. Muşatescu. Totuşi,
actorii depăşesc cu talent acest handicap, reuşind când să se caţere cu
dezinvoltură pe imensa canapea, când să sară jos de pe ea, fără să-şi
scrântească vreun membru al corpului. Altă surpriză scenografică se petrece în
ultima parte a piesei, când decorul dispare complet; în scenă rămâne doar
spatele marii canapele, iar actorii joacă normal, corect, fără să mai fie
obligaţi să o escaladeze sau să fie asistaţi de cele două găini, care în mod
sigur au fost sacrificate. Unii dintre actori însă, mai puţin corpolenţi, dar
mai inventivi, iau în primire cu succes spaţiul de sub canapea, care nu mai
fusese folosit până atunci. Dar surprizele se ţin lanţ în continuare: în a doua
jumătate a actului ultim, regizorul, care părea să fi uitat de imensa canapea
pe care o are la dispoziţie, îşi aduce aminte subit de ea, făcându-ne iar să
asistăm la scene din piesa lui Defoe. Întorcând imensa canapea, descoperim în
ea pe nimeni altul decât căpitanul Stamatescu (Alexandru Papadopol), iubitul
din tinereţe al Mizei, care nu dă semne să explice ce căuta cocoţat acolo, ci,
folosind un discurs înfocat, îşi revendică copilul pe care din varii motive l-a
părăsit, ca şi pe maică-sa. Suindu-se, coborând, şi iar suindu-se, ciondănindu-se,
chiar bătându-se cu imensele perne ale imensei canapele, cei doi actori sunt
nevoiţi să dea naştere la o savuroasă scenă de comedie absurdă.
Ultima surpriză, bombă,
se produce în final: după victoria în alegeri a protagonistului, cu ocazia unei
fotografii a familiei reunite, imensa canapea începe deodată, intempestiv, să
se hâţâne, să se balanseze, să se zguduie, să trepideze, vrând să simbolizeze,
cu tot dinadinsul, vremurile tulburi care au urmat. Terifiantă imagine, pentru
care regizorul merită felicitări. Una peste alta, cu toate intervenţiile
mobiliare de multe ori inutile, am asistat la un spectacol cu o piesă despre
moravurile de altădată, care se potriveşte de minune şi timpurilor de astăzi. O
comedie acidă, spumoasă, despre demagogia politică ce a devenit mai acută decât
oricând, un regizor inteligent, actori talentaţi, cu un joc modern. Şi totuşi
s-a râs foarte puţin, dovadă că asemănările, coincidenţele cu moravurile de altădată
nu mai produc râset voios şi copios, ci doar unul amar şi sarcastic.
