Constantin Tănase,
Nicolae Stroe, Mircea Crişan, Mihai Puiu Maximilian sunt doar câteva dintre
numele care au dat rezonanţă şi au făcut din teatrul de revistă o tribună de
atac împotriva nedreptăţilor timpului. Cupletele lui Constantin Tănase („Şi cu
asta ce am făcut?“, „Nu-s parale-n buzunare“) parcă ar fi fost scrise astăzi.
Regimul comunist a încurajat demagogic critica. Chiar se lăuda cu ea. Erau
criticaţi aspru, în nesfârşite monologuri şi scheciuri, chelnerii care încărcau
notele de plată, frizerii care cereau bacşiş, oamenii care întârziau la
serviciu, coafezele guralive, cosmopoliţii, malagambiştii, înfumuraţii, dar mai
ales soţii care îşi înşelau soţiile, încălcând morala proletară. Tot ce se
putea critica fără a supăra protipendada. Sloganul fără mănuşi al lui Stroe,
apoi cupletele pline de miez ale lui Maximilian în care ataca mascat demagogia,
minciuna şi pofta de îmbogăţire atât ale liderilor comunişti, cât şi ale urmaşilor
lor postrevoluţionari. Îmi este clar în amintire ca un cristal cupletul Stelei
Popescu, scris de Maximilian, despre revoluţionarul anonim împuşcat în
decembrie ’89, moment unic de adevăr pe scenele româneşti atât de maculate de
demagogia şi minciunile regimului comunist.
Dar Puiu Maximilian
nu mai e. O vreme, teatrul „Constantin Tănase“ şi, implicit, Alexandru Arşinel şi
Stela Popescu au trăit din zestrea lăsată de el şi de ceilalţi. Dar au trecut
ani de zile de la întâlnirea şi colaborarea lor drept cuplu umoristic. Între
timp, Arşinel şi Muraru au reuşit, prin neperformanţe, să lustruiască mesajul
înaintaşilor până la anulare. Aproape nu mai există nimic din tot curajul cu
care se atacau cândva tarele societăţii. Frica celor doi directori de a nu supăra
autorităţile, de a-şi pierde scaunele, a dat naştere la un repertoriu sălciu, fără
strălucire, fără imaginaţie, care reia cu obstinaţie vechile teme, vechile
texte, care odată cu timpul şi-au pierdut din acuitate.
Pentru a arăta că
totuşi mai au activitate, au apelat la o piesă minoră a lui Tudor Muşatescu,
scrisă când maestrul de mai târziu îşi făcea, cum se zice, mâna, în care abia
dacă se întrevedea criticul acid al societăţii.
Sosesc diseară e, până la urmă, o
glumă scrisă cu talent pentru prietenul său de-o viaţă, marele actor Ion
Iancovescu, iar împreună au şi regizat-o. A fost jucată prima oară la teatrul
„Regina Maria“, cu o distribuţie care cuprindea pe Vlad Maximilian, Ion
Talianu, Ion Manta, Elvira Petreanu, Angela Mateescu. După cum scriau Ioan
Masoff şi alţi cronicari ai vremii, n-a fost un mare succes, dar nici o cădere
răsunătoare. Lumea a venit la teatru pentru că în piesă juca Iancovescu.
Spectacolul actual,
regizat de Nae Cosmescu, versat om de televiziune şi autor al cărţii de poezie „Arca
lui Nae“, ilustrată de Iurie Darie, este o „cosmetizare“ a piesei scrise în
1932, adusă la zi din dorinţa de a face un spectacol popular, pe gustul marelui
public.
Unele dintre „asperităţile“
piesei despre viaţa de provincie sunt date la o parte pentru a face loc unor
bufonerii, unele de bună calitate, altele atingând sfera grotescului. Dar, în
afară de telefonul mobil al lui Puiu, de toaletele doamnelor, de perdelele şi
canapelele din scenă, mai nimic nu aminteşte că acţiunea piesei s-ar petrece în
zilele noastre.
Vasile Muraru, ajuns
la o vârstă înaintată, puţin speriat că trebuie să ducă în spate o partitură
atât de mare, singur, fără colegul său, Nae Lăzărescu, ar putea juca cu succes
pe Harpagon (n.r.: personaj din „Avarul“ de Molière) dacă şi-ar propune. Aici
însă, încearcă de multe ori să-l facă veridic pe chiţibuşarul Olimpiu. Poartă
ca o povară un întreg eşafodaj de atitudini, de scheme, de ticuri – în mare
parte aplaudate de public – cu care obţine în final un tip grotesc prin
neverosimilul unor atitudini. L-am cunoscut, cu ani în urmă, când era tânăr. Nu
îşi găsise un loc care să-i convină în teatrele din provincie, aşa că bătea la
porţile teatrelor bucureştene, oferindu-şi talentul. S-a statornicit, în final,
la umbra unui textier travestit în actor şi s-a…clasicizat.
Îl secondează cu un
aplomb deosebit şi o fermecătoare prestanţă scenică Valentina Fătu, o demnă
urmaşă a rolurilor jucate de Tamara Buciuceanu sau de Ileana Stana-Ionescu.
Poate singura achiziţie valoroasă a teatrului, cu modestie, urmând o pistă
numai de ea cunoscută, a reuşit să se strecoare prin plasa antitanc instituită
de cei doi directori contra tinerelor talente.
Scena seducerii lui
Olimpiu, prin neverosimilul ei, este poate cea mai reuşită scenă a
spectacolului. Într-un rol de licheluţă simpatică, în care altădată excelau
Radu Beligan sau Florin Vasiliu, Cristian Simion se străduieşte cu resursele pe
care le are să fie la înălţimea predecesorilor, ceea ce, recunoaştem, este greu
de realizat. Dar de multe ori şi intenţia contează. De abia acum, cu un
interpret mai puţin briant, se observă că rolul nu e nici pe departe ofertant,
ba e chiar anodin.
Rolul pentru care ar
merita să vezi spectacolul este însă cel al tinerei Ana Maria Donosa (nepoata
lui Olimpiu), o apariţie scenică diafană, o siluetă de neobişnuită
sensibilitate. Tânăra actriţă, pătrunsă şi ea printr-un miracol în contextul
rutinier şi revuistic, îşi interpretează rolul cu o surprinzătoare şi debordantă
sinceritate. Sunt convins că vom mai auzi de ea.
Se cam încurcă
lucrurile cu personajul Sache, croit de regizor după modelul personajului Ilie
din „Take, Ianke şi Cadîr“ de Victor Ion Popa, jucat cu deosebit aplomb, pe
vremuri, de inimitabilul Karol Kron. De această dată, cusăturile se văd în mod
evident. Tânărul actor, Nae Alexandru, altfel harnic şi sârguincios, este depăşit
de alura pe care regizorul a dat-o rolului. Şi cu toate acestea, mijlocul
piesei, datorită lui, dar mai ales lui Muraru, duce piesa într-o zonă de vârf a
grotescului. Inspirată soluţia telegramei care anunţă sosirea fiului rătăcitor
la finalul piesei, şi nu la sfârşitul actului doi, ca în textul original.
Paula Rădulescu
creează cu modestia ei caracteristică un personaj ce prilejuieşte apariţii
simpatice.
Decorul semnat de Ana
Iulia Popov este funcţional, dar nu are personalitate. Nu îl reprezintă pe
Olimpiu. Nu e nici kitsch, nici stilizat. Este un interior cu perdele de la un
mic magazin. Reprezintă eventual holul unei case de cultură. Din cauză că
intrarea propriu-zisă în casă este mascată şi neinspirat aşezată, scena sosirii
lui Puiu, noaptea, care trezeşte groază în locatarii casei, devine nulă, iar
efectele, factice.
Pe cât de inspirate
sunt costumele personajelor feminine, pe atât de urâte şi de insipide sunt cele
ale bărbaţilor, în special al lui Olimpiu.
Una peste alta, la
finalul spectacolului, când pe scenă se joacă, tam-nesam, „Periniţa” şi, totuşi,
publicul generos aplaudă eforturile interpreţilor care le-au oferit o seară cât
de cât plăcută, împreună cu alţi colegi de breaslă preocupaţi de soarta
teatrului, mă întreb până când cuplul Arşinel-Muraru va ţine teatrul de revistă
în starea de mediocritate în care se complace, trăind din amintirile succeselor
de altădată.
