Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Un teatru care trăieşte din amintiri

Viața Medicală
Candid STOICA vineri, 6 februarie 2015
Constantin Tănase, Nicolae Stroe, Mircea Crişan, Mihai Puiu Maximilian sunt doar câteva dintre numele care au dat rezonanţă şi au făcut din teatrul de revistă o tribună de atac împotriva nedreptăţilor timpului. Cupletele lui Constantin Tănase („Şi cu asta ce am făcut?“, „Nu-s parale-n buzunare“) parcă ar fi fost scrise astăzi. Regimul comunist a încurajat demagogic critica. Chiar se lăuda cu ea. Erau criticaţi aspru, în nesfârşite monologuri şi scheciuri, chelnerii care încărcau notele de plată, frizerii care cereau bacşiş, oamenii care întârziau la serviciu, coafezele guralive, cosmopoliţii, malagambiştii, înfumuraţii, dar mai ales soţii care îşi înşelau soţiile, încălcând morala proletară. Tot ce se putea critica fără a supăra protipendada. Sloganul fără mănuşi al lui Stroe, apoi cupletele pline de miez ale lui Maximilian în care ataca mascat demagogia, minciuna şi pofta de îmbogăţire atât ale liderilor comunişti, cât şi ale urmaşilor lor postrevoluţionari. Îmi este clar în amintire ca un cristal cupletul Stelei Popescu, scris de Maximilian, despre revoluţionarul anonim împuşcat în decembrie ’89, moment unic de adevăr pe scenele româneşti atât de maculate de demagogia şi minciunile regimului comunist.
Dar Puiu Maximilian nu mai e. O vreme, teatrul „Constantin Tănase“ şi, implicit, Alexandru Arşinel şi Stela Popescu au trăit din zestrea lăsată de el şi de ceilalţi. Dar au trecut ani de zile de la întâlnirea şi colaborarea lor drept cuplu umoristic. Între timp, Arşinel şi Muraru au reuşit, prin neperformanţe, să lustruiască mesajul înaintaşilor până la anulare. Aproape nu mai există nimic din tot curajul cu care se atacau cândva tarele societăţii. Frica celor doi directori de a nu supăra autorităţile, de a-şi pierde scaunele, a dat naştere la un repertoriu sălciu, fără strălucire, fără imaginaţie, care reia cu obstinaţie vechile teme, vechile texte, care odată cu timpul şi-au pierdut din acuitate.
Pentru a arăta că totuşi mai au activitate, au apelat la o piesă minoră a lui Tudor Muşatescu, scrisă când maestrul de mai târziu îşi făcea, cum se zice, mâna, în care abia dacă se întrevedea criticul acid al societăţii.
Sosesc diseară e, până la urmă, o glumă scrisă cu talent pentru prietenul său de-o viaţă, marele actor Ion Iancovescu, iar împreună au şi regizat-o. A fost jucată prima oară la teatrul „Regina Maria“, cu o distribuţie care cuprindea pe Vlad Maximilian, Ion Talianu, Ion Manta, Elvira Petreanu, Angela Mateescu. După cum scriau Ioan Masoff şi alţi cronicari ai vremii, n-a fost un mare succes, dar nici o cădere răsunătoare. Lumea a venit la teatru pentru că în piesă juca Iancovescu.
Spectacolul actual, regizat de Nae Cosmescu, versat om de televiziune şi autor al cărţii de poezie „Arca lui Nae“, ilustrată de Iurie Darie, este o „cosmetizare“ a piesei scrise în 1932, adusă la zi din dorinţa de a face un spectacol popular, pe gustul marelui public.
Unele dintre „asperităţile“ piesei despre viaţa de provincie sunt date la o parte pentru a face loc unor bufonerii, unele de bună calitate, altele atingând sfera grotescului. Dar, în afară de telefonul mobil al lui Puiu, de toaletele doamnelor, de perdelele şi canapelele din scenă, mai nimic nu aminteşte că acţiunea piesei s-ar petrece în zilele noastre.
Vasile Muraru, ajuns la o vârstă înaintată, puţin speriat că trebuie să ducă în spate o partitură atât de mare, singur, fără colegul său, Nae Lăzărescu, ar putea juca cu succes pe Harpagon (n.r.: personaj din „Avarul“ de Molière) dacă şi-ar propune. Aici însă, încearcă de multe ori să-l facă veridic pe chiţibuşarul Olimpiu. Poartă ca o povară un întreg eşafodaj de atitudini, de scheme, de ticuri – în mare parte aplaudate de public – cu care obţine în final un tip grotesc prin neverosimilul unor atitudini. L-am cunoscut, cu ani în urmă, când era tânăr. Nu îşi găsise un loc care să-i convină în teatrele din provincie, aşa că bătea la porţile teatrelor bucureştene, oferindu-şi talentul. S-a statornicit, în final, la umbra unui textier travestit în actor şi s-a…clasicizat.
Îl secondează cu un aplomb deosebit şi o fermecătoare prestanţă scenică Valentina Fătu, o demnă urmaşă a rolurilor jucate de Tamara Buciuceanu sau de Ileana Stana-Ionescu. Poate singura achiziţie valoroasă a teatrului, cu modestie, urmând o pistă numai de ea cunoscută, a reuşit să se strecoare prin plasa antitanc instituită de cei doi directori contra tinerelor talente.
Scena seducerii lui Olimpiu, prin neverosimilul ei, este poate cea mai reuşită scenă a spectacolului. Într-un rol de licheluţă simpatică, în care altădată excelau Radu Beligan sau Florin Vasiliu, Cristian Simion se străduieşte cu resursele pe care le are să fie la înălţimea predecesorilor, ceea ce, recunoaştem, este greu de realizat. Dar de multe ori şi intenţia contează. De abia acum, cu un interpret mai puţin briant, se observă că rolul nu e nici pe departe ofertant, ba e chiar anodin.
Rolul pentru care ar merita să vezi spectacolul este însă cel al tinerei Ana Maria Donosa (nepoata lui Olimpiu), o apariţie scenică diafană, o siluetă de neobişnuită sensibilitate. Tânăra actriţă, pătrunsă şi ea printr-un miracol în contextul rutinier şi revuistic, îşi interpretează rolul cu o surprinzătoare şi debordantă sinceritate. Sunt convins că vom mai auzi de ea.
Se cam încurcă lucrurile cu personajul Sache, croit de regizor după modelul personajului Ilie din „Take, Ianke şi Cadîr“ de Victor Ion Popa, jucat cu deosebit aplomb, pe vremuri, de inimitabilul Karol Kron. De această dată, cusăturile se văd în mod evident. Tânărul actor, Nae Alexandru, altfel harnic şi sârguincios, este depăşit de alura pe care regizorul a dat-o rolului. Şi cu toate acestea, mijlocul piesei, datorită lui, dar mai ales lui Muraru, duce piesa într-o zonă de vârf a grotescului. Inspirată soluţia telegramei care anunţă sosirea fiului rătăcitor la finalul piesei, şi nu la sfârşitul actului doi, ca în textul original.
Paula Rădulescu creează cu modestia ei caracteristică un personaj ce prilejuieşte apariţii simpatice.
Decorul semnat de Ana Iulia Popov este funcţional, dar nu are personalitate. Nu îl reprezintă pe Olimpiu. Nu e nici kitsch, nici stilizat. Este un interior cu perdele de la un mic magazin. Reprezintă eventual holul unei case de cultură. Din cauză că intrarea propriu-zisă în casă este mascată şi neinspirat aşezată, scena sosirii lui Puiu, noaptea, care trezeşte groază în locatarii casei, devine nulă, iar efectele, factice.
Pe cât de inspirate sunt costumele personajelor feminine, pe atât de urâte şi de insipide sunt cele ale bărbaţilor, în special al lui Olimpiu.
Una peste alta, la finalul spectacolului, când pe scenă se joacă, tam-nesam, „Periniţa” şi, totuşi, publicul generos aplaudă eforturile interpreţilor care le-au oferit o seară cât de cât plăcută, împreună cu alţi colegi de breaslă preocupaţi de soarta teatrului, mă întreb până când cuplul Arşinel-Muraru va ţine teatrul de revistă în starea de mediocritate în care se complace, trăind din amintirile succeselor de altădată.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.