În ultimul timp îşi fac simţită prezenţa,
din ce în ce mai presant şi mai… insinuant, teatrele particulare, populate cu
sutele de absolvenţi ai puzderiei de institute de teatru înfiinţate pe întinsul
scumpei noastre patrii, republica postdecembristă România. Neputând rivaliza în
multe privinţe cu teatrele profesioniste, cu localuri adecvate, normale, cu
bugete, cu aparat administrativ şi echipe tehnice care să le dea posibilitatea
unor mari montări, ele folosesc tot felul de înjghebări, unele ingenioase,
pentru a putea supravieţui şi, mai ales, pentru a putea propulsa materialul
uman extrem de talentat, devenit excedentar datorită sau din cauza împrejurărilor,
şi mai ales textele cu puţine personaje (în această privinţă rivalizează de
multe ori cu teatrul din Giurgiu, care a redescoperit, datorită directorului său,
M. M. Ionescu, cheia fermecată a spectacolelor cu două personaje).
Undeva în centrul Bucureştiului, în spatele
frumosului Palat CEC, pe strada Ilfov, se află o clădire veche ce adăposteşte
un teatru insolit şi la propriu, şi la figurat: Unteatru. Împlinind deja patru ani de existenţă şi profitând de
faptul că o parte din teatre şi-au închis stagiunea, Unteatru a organizat la
sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august, cu concursul primăriei
sectorului 3 şi al centrului cultural „Casa Artelor“, un festival al
spectacolelor sale organizate de-a lungul timpului. Au putut fi vizionate
producţii mai vechi şi mai noi ca: „Trei femei înalte“, după un text de Edward
Albee, „Un tramvai numit dorinţă“, de Tennessee Williams (spectacole regizate
de cuplul Andrei şi Andreea Grosu), „Frumoasa călătorie a urşilor Panda
povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt“, de Matei Vişniec
(spectacol regizat de Cătălina Buzoianu), „Ce zile frumoase“ de Samuel Beckett,
„Cinci ore cu Mario“ de Miguel Delibes, „Cel mai frumos roman din lume“, după
un text de Larry Tremblay, „Scrisoare către Casandra“ de Pedro Eiras,
„Blackbird“ de David Harrower, „Poezia visului“ (spectacol de Miriam Răducanu
pe versuri de Emil Bota), „Căldură? Mare?“, după schiţe de I. L. Caragiale,
„Gringolada Teatrală“ (concert A. G. Weinberger). În cadrul acestui eveniment
aniversar a evoluat şi trupa britanică de teatru BÉZNĂ Theatre
London, care a prezentat, în premieră în Bucureşti, spectacolul „Crime“
(un răspuns la „Crimă şi pedeapsă“ de F. M. Dostoievski), spectacol care, după
cum scrie pe site-ul teatrului, urmăreşte poveştile celor blamaţi de mass-media
şi care ilustrează realitatea unei ţări scăpate de sub control. Pe acelaşi site
mai scrie aşa: „Unteatru s-a născut din dorinţa de a face posibilă întâlnirea
oamenilor cu teatrul, acasă, un teatru într-o casă. (...) Ne-am găsit un loc în
vechiul Bucureşti, într-o casă cu ceai, cărţi şi teatru, între pereţi de cărămidă
îmbrăcaţi în pânze negre. Nu i-am dat un nume, am singularizat şi am obţinut
Unteatru“.
În pofida declaraţiilor din înşiruirea de
titluri, se pot desprinde două concluzii simple despre spectacolele care se joacă
la Unteatru: majoritatea folosesc doi sau maximum trei interpreţi şi printre
ele nu se numără nicio piesă românească de actualitate, de parcă Unteatru şi-ar
avea sediul la Oxford, la Harvard sau în republica bananieră Burkina Faso. Se
observă cu ochiul liber că tinerii creatori au fugit ca dracul de tămâie de o
piesă, de un text care să reflecte realităţile vremii noastre. Într-o ţară în
care corupţia clasei politice a atins cote alarmante şi unde, în urmă cu numai
doi ani, a avut loc o lovitură de stat, de ce, te poţi întreba, să nu existe
apetit pentru aşa ceva? Foarte ciudat. Sau este cumva frica de a nu supăra
oficialităţile? Am scris şi continui să insist: în cadrul cenaclurilor de
dramaturgie s-au citit texte excelente ce reflectă critic realităţile actuale.
Una dintre ele, „Ah, ce frumos e să faci amor pe ploaie“ de Radu Iftimovici, e
o piesă despre revoluţia din decembrie ’89, care are chiar trei personaje.
Să fie mulţumiţi cei care se ocupă cu
destinul teatrului „Unteatru“ doar pentru că au găsit o casă veche în care-şi
pot exhiba talentul şi o primărie care îi poate eventual susţine material? La
asta se poate reduce totul? Adică autori care au atacat racilele societăţii în
care au trăit, de la Alecsandri, Caragiale şi până la cei apropiaţi nouă, ca
Iosif Naghiu („Gluga pe ochi“), Tudor Popescu („Concurs de frumuseţe“), Marin
Sorescu („Există nervi“), Radu Iftimovici („Nu ucideţi caii verzi“), în ciuda
interdicţiilor regimului comunist, erau cumva stăpâniţi de un sentiment similar cu nebunia?
Iar acum, câteva gânduri despre
arhipremiatul spectacol Trei femei
înalte, un text târziu scris de un autor mare, care a răspuns în primul
rând necesităţii de a avea cât mai puţini interpreţi şi în care actorii au reuşit
să adune mai tot ce au învăţat de la profesorii lor de teatru din Institut,
care sunt sigur că le-au vorbit şi de Stanislavski, de Meyerhold, de Artaud, de
Peter Brook şi mai ales despre idolul noilor generaţii de regizori, Jerzy
Grotowski, creatorul celebrului teatru-laborator din Wroclaw şi autorul
conceptului de „teatru sărac“, concept care se „prevede“ în toată înscenarea
din strada Ilfov, de la pereţii cu tencuiala decojită, lăsând să se vadă cărămida,
până la numărul de locuri pentru spectatori. Grotowski, susţin unii specialişti,
primea doar 71 de spectatori, iar după alţii – 41, cam tot atâţia cât am putut
număra şi la spectacolul cu „Trei femei înalte“.
De fapt, piesa este un lung monolog despre
viaţa unei bătrâne nonagenare, întreţesut cu intervenţiile de multe ori
ciudate, de multe ori ambigue ori absurde venind din partea a două personaje
(menajera şi o tânără avocată), roluri pe care cele trei actriţe, Cristina
Casian, Florina Gleznea şi Nicoleta Lefter, le stăpânesc cu o uimitoare
maturitate. Pe Nicoleta Lefter am mai văzut-o şi în alte producţii şi am
consemnat cu aceeaşi plăcere evoluţia ei. Cuplul de regizori Andrei şi Andreea
Grosu au încercat, cu ajutorul scenografului Vladimir Turturică şi al câtorva
cortine de întuneric, să ne dea impresia că asistăm la o parabolă despre viaţă şi
moarte, ceea ce n-a fost un lucru rău. Se întâmplă însă un lucru ciudat:
spectacolul, lucrat cu o minuţiozitate dezarmantă, demnă de admiraţie, este
eclipsat de a doua jumătate a lui, în care asistăm la un moment de teatru
frust, într-adevăr de mare calitate, atunci când cele trei actriţe, undeva în
planul doi, rostesc cele trei monoloage, nemişcate, cu o simplitate dezarmantă,
dovedind că dacă nu sunt încă, vor deveni cu siguranţă mari actriţe.
Una peste alta, ca unul care a înfiinţat primul
teatru particular după evenimentele din decembrie ’89, intitulat „Incomod“, nu pot decât să mă bucur ştiind că
există în Bucureşti teatrul Unteatru, inţiat de o echipă de entuziaşti. Dacă
asemenea „întreprinderi“ la New York poartă titlul de „off“ şi chiar
„off-off-Broadway“ pentru că se găsesc în afara zonei centrale a oraşului, cele
de la Bucureşti se pot numi, „în“ sau chiar „în în“, pentru că sunt în inima
oraşului.
P.S. Un amănunt picant al direcţiei
teatrului: pe toată perioada Zilelor Teatrului Unteatru, curtea teatrului
este pregătită cu mese şi cu scaune, pentru ca spectatorii să se relaxeze cu o
bere, o prăjitură şi cu muzică. Concertele se vor ţine afară! (dacă vremea
va fi de partea lor).
