Teatrul Dramaturgilor Români s-a născut
foarte harnic, iar într-un timp record a adus la rampă, în micuța și cocheta
sală din calea Griviței, șapte premiere (până la sfârșitul anului). E o cifră
cu care cei ce îl conduc se pot mândri și pe care o pot raporta celor ce-i
finanțează, ca pe o victorie. Dincolo de rezultate, de euforia realizării unui
nou teatru instituționalizat cu sediu, cu acte, cu buget, e totuși absolut de
neînțeles până la ora actuală care sunt criteriile după care se face selecția
pieselor din repertoriul teatrului. Deocamdată acestea sunt destul de absconse,
eteroclite sau chiar misterioase. Se înscriu doar piese ale unor autori
decedați sau și ale unor autori vii? Se montează piese ale unor dramaturgi
consacrați care, din varii motive, n-au mai fost jucate de alte teatre, sau
numai piese inedite? Se joacă dramatizări, colaje, sau și piese, piese de
teatru?
Vorbind mai deschis, glumind, toți autorii
români vii pot spera să fie aduși la rampă, bineînțeles într-un viitor
apropiat. Ce este cel mai important, dincolo de orice considerații estetice,
birocratice sau de organizare, este dacă Teatrul dramaturgilor își propune să
fie într-adevăr un for, o instituție de sprijinire a dramaturgiei originale.
Opera dramatică a regretatului Gh. Astaloș
din păcate e practic necunoscută marelui public din România, deși i-au fost jucate,
prin anii ʼ71 vreo două piese – „Vin soldații” și „Garderobierele” – și alta,
mult mai târziu, după evenimentele din decembrie ʼ89 – „Ce ne facem fără
Willy”. CV-ul lui e plin de premiere în multe teatre europene de mâna a doua,
cea mai comentată fiind „Domnișoara Helsinka”.
Piesa „Balul cimitirului” vrea inițial să
fie un fel de „Divina Comedie” românească, cu toate că Astaloș, oricât l-am
iubi noi românii, nu are statura și anvergura internațională a florentinului.
Dar, vorba aceea, să-i dăm lui Dante ce e a lui Dante și lui Astaloș ce e numai
a lui Astaloș.
Spectacolul propriu-zis e de fapt o
versiune scrisă de Horia Gârbea și Alexander Hausvater, primul scriind textele
cântecelor, excelente, pline de umor (pentru că decedații nu numai că învie,
dar și cântă și dansează), iar cel de-al doilea, „asezonarea” textului. Acesta
din urmă prezintă mai multe momente din miez de noapte, când cei morți ies din
mormintele lor și vor să aleagă o regină a balului. Celelalte personaje
decedate și înviate ad-hoc, care cântă și dansează cu foc „Ecaterino,
vedea-te-aș moartă cu dric la poartă și cai mascați” sunt Carmen Ionescu,
Alexandra Stroe, Eduard Cârlan, Ana Nicolae, Ioana Repciuc, Mădălin Mandin,
Nicolae Dumitru, Mihai Munteniță, toți descurcându-se foarte bine în noua lor
postură de „decedați”.
Mai participă la succesul balului și muzica lui Cari Tibor, coregrafia lui
Florin Fieroiu, iar costumele sunt realizate de Florilena Popescu. Decorul este
imaginat de Dragoș Buhagiar: un sanctuar cu numeroase firide de unde ies cei
plecați din lumea cealaltă. Există și firide ale unor morți celebrii precum
poetul Bacovia (un mort sărac) și pictorul Sabin Bălașa (un mort bogat), dar
care nu apar, nu cântă și nu dansează, ci doar li se recită versurile și
gândurile.
Ca unul dintre cei ce au înființat primul
teatru particular după evenimentele din decembrie ʼ89, fără subvenție și buget
de la stat, le urez celor de la Teatrul Dramaturgilor Români mult succes, că
vorba aia – până la urmă vor nimeri ei drumul ce bun.
