Nori negri şi grei de ploaie ameninţau
spectacolul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“ de la Teatrul de Vară din
parcul Herăstrău (actualul nume al fostului parc de cultură şi odihnă „I. V.
Stalin“, din timpul adolescenţei mele), redat circuitului teatral de
actualul edil al oraşului. Ploaia a
ocolit până la urmă partea asta a oraşului, lăsând artiştilor posibilitatea să
se producă, iar spectatorilor să vizioneze în aer liber un spectacol intitulat: „Comedie pe Titanic“, ce se anunţa
agreabil, cum ne informa cu surle şi tromboane Televiziunea Română, care l-a
transmis în direct.
Satiră, umor, muzică şi balet cu: Stela
Popescu, Alexandru Arşinel, Vasile Muraru, Nae Lăzărescu, Cristina Stamate,
Adriana Trandafir, Adrian Enache, Valentina Fătu, Alexandru Lulescu, Ana Maria
Donosa, Cristian Simion, Mihai Alexandru, Nicole, Liliana Mocanu, Nicoleta
Floroni, Bianca Sârbu, Alin Gheorghişan, Radu Ghencea, Daniela Tănase.
Coregrafia – Cornel Popovici; dirijor – Dan Dimitriu; regia Cezar Ghioca,
producător Carmen Movileanu.
Spectatorii plătitori din frumoasa grădină
renovată şi redată marelui public au avut însă o mică surpriză: a trebuit să aştepte
– privind decorul creat de arhitecta Dinulescu, care s-ar vrea să fie puntea celebrului vapor Titanic – o jumătate
de oră (de la ora 21, cum era anunţat pe afiş până la ora 21,30, când
organizatorii s-au decis să înceapă spectacolul). Întârzierea respectivă,
punctată muzical de orchestra teatrului, dirijată voiniceşte de Dan Dimitriu pe
ritmuri din anii ’45, cauzată, pe de o parte de vremea incertă, iar pe de alta,
de eventualitatea de a mai aduna ceva spectatori, dar mai sigur de
posibilitatea de a strânge artiştii
risipiţi în spectacole personale pe tot întregul scumpei noastre patrii.
În sfârşit, când enervarea publicului
ajunsese la maximum, un gong care a asurzit spectatorii a dat impresia că spectacolul e posibil să înceapă. Şi chiar a început, dar… cu stângul,
cum se spune, pentru că un domn care s-a prezentat a fi căpitanul vasului, a
anunţat o pasageră că are cabina 69!
N-ar fi fost mai nimic, se întâmplă şi la
case mai mari, dar ce a urmat a fost o incredibilă avalanşă de glume, poante,
scheciuri cu aluzii mai voalate, mai directe la sex, la soacră, la nevastă, la
căsnicie, la adulter, nu deocheate, dar vechi, roase de prea multe întrebuinţări
vetuste, asezonate din vechile spectacole de succes de altădată. Capac la toate
s-a pus când un solist s-a apucat să cânte „Marina, Marina“, un şlagăr de acum
50 de ani. Atunci spectatorii au realizat că ce se întâmplă pe scenă ar putea
fi chiar de pe timpul Titanicului. Dar nimeni n-a protestat şi spectacolul s-a
derulat lent, bătrâneşte, cu mici hopuri mai vioaie date de bâţâielile cu care
dansatorii acompaniau un solist sau altul, ducându-ne lent spre o aţipire a
spiritului.
Chiar peste monologul Stelei Popescu, chiar şi
peste al lui Arşinel (cu sau despre homosexuali), şi peste scheciul lui Nae şi
Muraru (cu ţigani) plutea umbra numelor celebre de altădată: Tănase,
Maximilian, Mircea Crişan, Alex Andy, Fred Firea. Poate oleacă de noutate a
fost în monologul Adrianei Trandafir, dar noutatea era dată de interpretarea
marii artiste, de fapt singura achiziţie valabilă a cuplului Arşinel-Muraru,
care de ani de zile au blocat apariţia unor adevărate şi reale talente la
Teatrul „C. Tănase“. Este incredibil, dar adevărat.
De ce se opun oare cei doi directori împrospătării
trupei, cu mari şi autentice talente, e pentru marea masă a spectatorilor şi
pentru mulţi comentatori de neînţeles. De ce atâta opacitate de a promova texte
noi? Scritorul Turturică, prof. Alexandru Lazăr, probabil şi alţi textieri
le-au pus pe tavă texte excelente cu subiecte noi, îndrăzneţe, pline de haz,
dar ei recurg tot la cele roase de vreme ale vechilor textieri care au avut
epoca lor de glorie. Dnii Arşinel şi Muraru nu se uită oare la ploaia de
talente din emisiunile concurs a câtorva canale tv?
Te poţi întreba de ce se întâmplă ce
se-ntâmplă. De ce teatrul de revistă nu mai străluceşte ca altădată? Unde este
vigoarea acidă a textelor care pe timpul comunismului clamau: „fără mănuşi“ sau
„jos masca!“. Unde e unda revoluţionară
din spectacolele de după revoluţie ale trioului Stela Popescu–Arşinel–Mihai
Maximilian, care ataca cu un curaj incredibil puterea nou instalată prin jertfa
a sute de mii de tineri? S-a dus, s-a evaporat? Citind distribuţiile teatrului
de când Arşinel e director, nu se observă aproape niciun nume nou răsunător.
Niciun vârf artistic. Aceleaşi nume.
Câteodată se recurge din motive comerciale
la Tamara Buciuceanu, Ileana Stana Ionescu sau Valentin Teodosiu, care
sunt personalităţi de teatru, nu de
spectacol muzical, gen revistă. Unde sunt noii Dan Spătaru, Aurelian Andreescu
sau Anda Călugăreanu?
La sfârşit am aplaudat şi eu ca toţi ceilalţi
glumele nesărate şi am apreciat baletul care e întinerit (nici nu se putea
altfel) şi pe Adriana Trandafir, care în ciuda textului firav, a reuşit să facă
un moment de teatru adevărat, şi spre ieşire mă gândeam că, deşi se strigă că „revista“ nu e-n criză, că la public are priză, aş adăuga:
spectacolul, oricât ar fi de plicticos, este aplaudat voios, pentru că publicul
este generos! Oare nu-i păcat de grădina asta mare în aer liber, de scena
generoasă, de noile instalaţii, de publicul doritor să se aerisească audiind un
spectacol la înalţi parametri artistici? Ar fi bine ca duetul Alex. Arşinel
(director) şi Vasile Muraru (director artistic) să mai lase deoparte alte
preocupări (reclamele la musaca şi farmacii, şuşanelele) şi să se ocupe de
problemele reale ale Teatrului „C. Tănase“.
La spectacolul următor s-a mai dres busuiocul cu firavul „Aoleu!“, interpretrat
de Liliana Mocanu, Ana Maria Donosa şi Valentina Fătu şi cu prestaţia hard rock
şi a derivatelor sale, a lui Adrian Enache, solist de talent, care a reuşit să
mai dezmorţească pentru câteva clipe atmosfera adormitoare a spectacolului.
„Arşinel, parşivel,
coadă de purcel, mândru cocoşel, marilor averi fidel. Din Dolhasca pornit şi la
Bucureşti îmbogăţit“, am auzit un cor de câţiva copii care se zbenguiau bucuroşi
că s-a terminat spectacolul, sărind treptele Teatrului de vară din Herăstrău,
care purta în vremea adolescenţei mele numele tătucului atât de iubit de mulţi
români, care au plâns cu lacrimi şiroaie la moartea lui; unii îl mai plâng şi
astăzi. 
