Palilula e un orăşel imaginar, fantomă, pierdut în
mijlocul câmpiei valahe.
Un debut cinematografic aşteptat. O premieră
care a stârnit toţi spectatorii de teatru şi nu numai. Cum arată Palilula
cinematografică a lui Silviu Purcărete,
regizorul de teatru care, de-a lungul a patruzeci de ani ai carierei sale, a
reuşit să atingă niveluri nemaiîntâlnite şi nebănuite, îndrăzneţe şi mereu
surprinzătoare? Puţin haotic şi greoi pentru un film, dar cu siguranţă
spectaculos, inovativ, expresiv vizual, halucinant, complex. Lumea lui Purcărete
a prins formă, sunet, glas, contur, imagine într-una dintre cele mai dificile
producţii româneşti. Un loc pierdut pe
hartă, aşa a început totul. Şi oameni încrezători în arta lui Purcărete, de
la Tudor şi Oana Giurgiu (producători), Helmut Sturmer (scenograf consacrat
prin Nunta de piatră), Dragoş
Buhagiar (la primul său proiect cinematografic), Lia Manţoc (costume), până la
actori de primă mână (Constantin Chiriac, George Mihăiţă, Horaţiu Mălăele, Ilie
Gheorghe). Un proiect care datează din 2004 şi care abia în 2009 a intrat în
producţie. 58 de zile de filmare, 40 de actori, peste 900 de figuranţi şi un
nou-născut, peste 100 de broaşte vii, peste 50 de saci de zăpadă artificială,
150 de persoane în echipa de filmare, 53 de persoane prezente permanent pe
platou. Şi, nu în ultimul rând, hala industrială Republica – un decor excelent,
care a putut fi tranformat în stilul lui Purcărete. O fantasmagorie ce s-a
transformat într-un proiect colosal, demn de invidiat pentru producţia românească
de film. Mai mult de atât, pe lângă numeroasele zile de filmare în condiţii
extrem de dificile, au urmat doi ani pentru postproducţie şi aducerea filmului
la o durată suportabilă pentru publicul. Mult mister s-a menţinut în jurul
proiectului imediat după terminarea filmărilor – ca urmare şi aşteptările au
crescut pe măsură.
Încă de la primele cadre ale filmului, te
frapează calitatea extraordinară a imaginii semnate de Adrian Silişteanu –
recunoscut deja pentru colaborarea sa cu Adrian Sitaru pentru Pescuit sportiv sau Din dragoste, cu cele mai bune intenţii. Sigur, nu poţi neglija la
acest capitol meritul celor doi scenografi de excepţie – oameni din generaţii
diferite – care au rupt graniţele şi au contrazis orice legi geometrice. Legile
fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase atunci când vine vorba de
film. O plasticitate uimitoare rupe orice graniţă în spaţiul labirintic,
halucinant al halei Republica. Cine s-ar fi gândit vreodată că o astfel de
construcţie mamut, realizată „întru bunăstarea şi fericirea poporului“, avea să
devină nucleu artistic? Dar soarta este de cele mai multe ori ironică.
La capitolul actori, Purcărete i-a ales după
sprânceană – nume mari ale scenelor bucureştene sau de provincie: George Mihăiţă,
Horaţiu Mălăele, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Ilie Gheorghe, Ofelia
Popii, Alexandru Georgescu. Iar Aron Dimeny – în rolul doctorului ginecolog
care ajunge în orăşelul pustiit – este ireproşabil. Personaje caricaturale
trimise în zona moartă a umanităţii: un orăşel dezolant în care există
maternitate, dar unde nu se naşte nimeni. Purcărete şi-a închipuit o Românie a
anilor ’60, o lume imaginară, pierdută pe hartă. Pornind de la amintirea
bunului său prieten, doctorul Serafim, şi de la dragostea acestuia pentru poveşti,
regizorul care excelează în teatru ajunge să deruteze publicul de film. Palilula devine un no man’s land unde lucrurile par să nu aibă niciun reper: maşina
ambulanţei este o Dacia 1300, maşini pe gaz se perindă în decor, la fel şi o
locomotivă cu abur, portretele Ceauşeştilor apar fantomatic, iar personajul Troţki
manevrează întregul oraş în stil demagogic şi propagandistic. Nicio localizare
istorică precisă, pur şi simplu o adunătură de simboluri suprarealiste într-un
decor pe măsură. Personajele sunt spectaculoase, fiecare în parte, dar
melanjul imaginat de Purcărete pare să nu se concretizeze substanţial. Pierzi
firul poveştii, te zăpăceşti în detalii onirice şi groteşti. Lucrul cu actorii
este un merit de necontestat, dar, în esenţa lor, personajele rămân firave,
slab definite.
Undeva la
Palilula este,
fără îndoială, un sublim exerciţiu de stil la care regizorii de film nu s-ar fi
încumetat, cu atât mai mult cu cât linia realismului urmată de cei mai mulţi
dintre ei (Mungiu, Jude, Muntean, Sitaru) devine litera de lege a
cinematografiei actuale. Cu toate acestea, rămâne un film important, de vreme
ce nu există o reţetă anume pentru film ori teatru, pentru artă în general.
Fiecare proiect capătă sens pe măsură ce se dezvoltă, se conturează, creşte, se
naşte mai greu sau nu – depinzând în primul şi în primul rând de condiţiile
financiare.
