De
mai bine de un mileniu, oraşul-lagună a făcut istorie, a susţinut artişti, a făcut
politică şi a influenţat soarta Mediteranei. A cunoscut gloria şi decăderea
deopotrivă. Şi chiar dacă au existat momente în care părea nu mai are nimic de
spus, că suflul ei vital s-a stins (după cum însuşi Eminescu o observa într-un
celebru sonet), a găsit cumva resurse să renască şi să exercite mai departe o
fascinaţie dificil de explicat sau de definit, percepută de majoritatea celor
care ajung să o cunoască.
Întotdeauna
comparaţiile se fac raportându-se la ea şi auzim adesea de Veneţia nordului, cu
referire la Bruges, Amsterdam sau chiar Stockholm ori Sankt Petersburg, de Veneţia
Americii sau a Asiei, dar niciodată nu a fost Serenissima numită, de exemplu,
un Amsterdam italian. Devenită astăzi destinaţie turistică prin excelenţă, leagăn
al îndrăgostiţilor de pretutindeni, aproape un clişeu, prilej de visare pentru
cei care nu au văzut-o şi îşi doresc să o cunoască, motiv de dor pentru cei
care deja s-au plimbat pe canale şi au căzut în mrejele farmecelor sale, îndrăgind-o,
Veneţia continuă, în ciuda unei intense mediatizări, să ne arate noi şi noi faţete,
şi să stârnească simţul artistic.
În
acest spirit s-a născut expoziţia de gravură şi desen Reverii veneţiene, semnată
de Vasile şi Valeria Anghelache, tată şi fiică, găzduită până la 6 decembrie de
Institutul Italian de Cultură. Dorind să ne împărtăşească sentimentele trăite în
timpul vizitelor în oraşul-lagună, artistul ne oferă gravurile sale, care de la
distanţă ar putea părea nişte simple vederi, în stilul lui Canaletto.
Apropierea de fiecare dintre ele ne prilejuieşte însă descoperirea de elemente
menite să ne deschidă, simbolic vorbind, calea spre ceea ce se întâmplă dincolo
de faţade sau poate, mai degrabă, în sufletul artistului. Veneţia lui Vasile Anghelache
nu este doar o splendoare arhitectonică, un mariaj al creaţiei omului cu marea,
nu sunt doar reperele atât de bine cunoscute (San Marco, Rialto, Puntea
Suspinelor, Ca’ d’Oro, San Giorgio), ci este o lume populată de multe
personaje, de măşti, de animale legendare, o lume a visului, în care totul este
posibil, şi în care privitorul, prin prisma experienţelor trăite, poate crea la
rându-i noi şi noi istorii.
Nefiind la prima colaborare cu Institutul
Italian (care în primăvara anului trecut i-a găzduit expoziţia dedicată
Padovei), Vasile Anghelache a dorit de această dată să apară alături de fiica
sa, ale cărei modalităţi de exprimare artistică merg mai mult în zona colajului
şi a ilustraţiei de cărţi pentru copii. Prezenţa Valeriei completează expoziţia
cu măşti de carnaval şi personaje de poveste, care evoluează într-o lume
acvatică, fluidă, în ton cu atmosfera oraşului. În felul acesta continuă visul
tatălui său, din care, la sfârşitul plimbării ne trezim cu un gust plăcut şi cu
dorinţa de a fi putut continua să visăm, măcar un pic. Aşa că până la o
eventuală călătorie la Veneţia, până la Carnaval, puteţi poposi la expoziţie
pentru a vă bucura de ceva din farmecul lagunei şi a avea, la rându-vă, reverii
veneţiene.