Tânărul sculptor Liviu Brezeanu, format la Institutul de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu” – promoția 1984, clasa prof. dr. Geta Gheorghița
Caragiu – începuse să figureze în expoziții colective încă din anii ʼ90. În
opinia lui Gheorghe Vida, este un fel de Henry Moore „prin stilizările sale
centrate pe figura umană”. Bine așezat în vara vieții, artistul aduce prin
recenta sa expoziție de sculptură–grafică de la Cercul Militar Național măsura
exactă a valorii și unicității sale.
De parcă și-ar fi propus să dea viață nouă lemnului care a fost
până mai ieri copac plin de seve, artistul sculptor Liviu Brezeanu a
preschimbat trunchiuri de copaci în alcătuiri de poveste, care toate poartă
parcă însemnul întâmplării aceleia ca o viață de om. De la lucrări de mari
dimensiuni, foarte potrivite pentru a înnobila spații publice de sub cerul care
ne știe, până la „broderii” și „dantelării” în febra lemnului, creațiile sale
vorbesc despre eterna căutare a tinereții fără bătrânețe. Când viața fără
moarte în artă se-mplinește, ea, arta, dă clipei pieritoare dăinuire măsurabilă
și adresabilitate valabilă peste nemărginirea timpului – cum ar fi zis acel
„Luceafăr răsărit din negura uitării”.
În județul Dâmbovița – care-i este centrul universului –, pe
str. Livezilor (un nume ca o promisiune de roadă dulce, mult așteptată) din
orașul Pucioasa, artistul lucrează – rob fericit – învățând lemnul mort să se
întoarcă la o nouă eternitate.
Generos fiind, sculptorul este, cu începere din anul 1991,
participant și organizator de tabere de sculptură și pictură, lucrările sale
ajungând în colecții particulare din țară și, deopotrivă, din Franța,
Luxemburg, Canada sau SUA.
Cred cu tărie că operelor lui Liviu Brezeanu le-ar sta bine în
Muzeul Național de Artă al României și în alte colecții publice din spațiul
românesc. Este un deziderat pe care s-ar cuveni să-l îndeplinească Ministerul
Culturii, Uniunea Artiștilor Plastici sau cine ar mai fi îndreptățit să se
ocupe de promovarea și tezaurizarea artei naționale contemporane. Altfel vom
asista inocenți la rătăcirea unor lucrări pe care generațiile viitoare le-ar răscumpăra,
așa cum se întâmplă astăzi cu acea „Cumințenie a pământului” care nu-și mai
află odată drum și loc în România.
Cât mai suntem, cât mai avem oameni precum sculptorul Liviu
Brezeanu, care creează astfel de minuni: gaudeamus igitur!
