Dragoş BĂLDESCU
joi, 10 noiembrie 2011
În această toamnă, am văzut două echipe naţionale
ale României jucând meciuri grele, în faţa unor adversari cu mult mai buni pe hârtie.
Mai întâi, la 6 septembrie, fotbaliştii noştri
au dat piept cu Franţa pe noul Stadion Naţional. Arenă superbă de altfel, o
investiţie mare, făcută tocmai pentru a asigura, în sfârşit, echipei noastre naţionale,
condiţii bune de joc. Lume multă, tribune aproape pline. Asta în ciuda preţurilor
destul de mari la bilete şi a manierei comuniste în care acestea au fost vândute.
Lumea a venit să vadă noul stadion, dar şi echipa României jucându-şi până la
capăt ultima şansă realistă de calificare. Din păcate, nu pentru asta erau
acolo jucătorii noştri şi nici antrenorul Piţurcă. Deşi victoria era
obligatorie pentru a mai putea spera la ceva, românii au început meciul
ultradefensiv, sfidând cei peste 50.000 de oameni din tribune, care le cereau să
atace. Au continuat aşa până la final, speriaţi de numele mari ale francezilor.
Asta deşi Franţa nu a arătat absolut nimic pe teren. În ultimele minute ale
meciului, jucătorii noştri trăgeau de timp pentru a conserva un egal inutil,
huiduiţi de propriii fani. La final, obişnuitele declaraţii: este un rezultat
mare în faţa Franţei, am fost egalii lor, nu puteam risca etc. Ba chiar Victor
Piţurcă a spus că spectatorii, care au crezut tot timpul că România putea să
atace şi să obţină mai mult, sunt nişte amatori care habar n-au de fotbal…
Patru zile mai târziu, echipa naţională de rugby
a României întâlnea Scoţia la Invercargill (Noua Zeelandă), în primul nostru
meci la Campionatul Mondial de Rugby 2011. Diferenţa teoretică de valoare între
cele două echipe era infinit mai mare decât cea care ne separa de Franţa la
fotbal. Scoţia este una dintre forţele de tradiţie ale rugbyului, în timp ce ai
noştri au decăzut constant de la revoluţie încoace. Azi, România nu mai are decât
o mână de jucători în marile campionate ale lumii. Grosul echipei este format
din nume din campionatul intern, jucători prost plătiţi şi lipsiţi de experienţă
internaţională. Înaintea meciului, casele de pariuri pronosticau o victorie scoţiană
la 40–50 de puncte diferenţă. Începutul meciului părea să le dea dreptate, scoţienii
marcând rapid un eseu. În jocul nostru se vede totuşi ceva: placajele sunt
dure, grămada noastră o spulberă pe a lor, jucătorii dau totul pe teren, nu ne
e frică de numele adversarului. La pauză suntem conduşi cu 18 la 11 şi ai noştri
nu s-au dat bătuţi încă. Continuăm să luptăm, în repriza a doua, şi stadionul
amuţeşte cu 15 minute înainte de final. Daniel Carpo tocmai a marcat eseul care
duce România în avantaj, 24–21. Ar putea fi cea mai mare surpriza din istoria
mondialului de rugby. Din păcate, rezervele noastre nu sunt la nivelul
titularilor epuizaţi şi Scoţia marchează două încercări pe final. Se termină
34–24, dar până şi jucătorii scoţieni recunosc cu fairplay, după meci, că România
merita mai mult. Căpitanul nostru, Marius Tincu, este ales omul meciului.
Ulterior, un ziar neozeelandez scrie că Tincu a avut cea mai bună performanţă, în
meciul cu Scoţia, a unui jucător dintre toate meciurile din faza grupelor de la
Cupa Mondială. Jurnaliştii motivează alegerea prin dorinţa deosebită a căpitanului
nostru de a învinge şi îl propun pe Tincu (alături de pilierul Mihai Lazăr)
pentru un transfer în Super 15 (un
fel de Ligă a Campionilor pentru echipele de rugby din emisfera sudică, cea mai
spectaculoasă competiţie anuală din acest sport).
Deşi învinşi,
rugbiştii noştri au câştigat respectul întregii lumi. Deşi nu au pierdut,
fotbaliştii noştri erau învinşi chiar înainte de lovitura de începere a
meciului cu Franţa. Iar spectatorii care vor merge pe Stadionul Naţional din
Bucureşti vor continua pentru un timp să încurajeze jucători care nu cred în ei
înşişi. Din păcate, acolo nu se va putea juca niciodată rugby. Factorii de
decizie au considerat că echipa noastră nu merita investiţia modică necesară
pentru a lungi terenul cu câţiva metri… 
