Se poartă violenţa.
Din modă a devenit o marfă. Pe stradă, în conversaţiile zilnice, în
talk-show-uri televizate, dar mai ales în filme. Te face să te întrebi la un
moment dat cine copiază pe cine sau, folosind o expresie consacrată, filmul
bate viaţa sau viceversa? O teorie spune că, dacă nu există o scenă violentă,
spectatorul obişnuit adoarme, aşa că trebuie ţinut într-o permanentă stare de
tensiune. Replicile dure, ofensatoare, pline de acuzaţii grave, au devenit
caduce, locul lor fiind luat de acţiunile fizice violente netrucate folosite de
actori pregăţiţi anume în acest scop. Un personaj care dă altuia pe scenă o
palmă, după ce îl acuză că este un escroc, a devenit un lucru extrem de
plictisitor (ca în schiţa „Amicii“ de I. L. Caragiale). Cei doi parteneri de
discuţie trebuie să se angajeze într-o luptă acerbă cu lovituri dure în toate
părţile corpului şi apoi, în mod sigur, unul să-l joace în picioare la propriu
pe celălalt, pentru a potoli, în ultimă instanţă, pofta de violenţă de care e
stăpânit aproape fiecare regizor de teatru, gelos pe colegul său creator de
filme, unde violenţa poate induce ideea că toate cele văzute sunt reale,
autentice. Sunt gândurile care m-au cuprins după ce am scăpat de teroarea
dezlănţuită pe podiumul de cinci pe cinci metri de la Odeon graţie celor cinci
(sau şapte) texte care formează spectacolul intitulat destul de pompos Contra democraţiei. Textele sunt semnate de dramaturgul spaniol Esteve
Soler şi au fost montate în regia lui Alexandru Dabija.
Cu mulţi ani în urmă,
într-unul dintre spectacolele sale de referinţă de la Teatrul de Comedie, unul
dintre marii regizori ai acestei ţări, vinovat că ar fi introdus realismul în
exces, a vrut ca într-o scenă când un personaj făcea presiuni verbale asupra
altuia pentru ca un concurs canin să fie câştigat de câinele unui omnipotent
personaj, şi făcea asta în timp ce jucau table, a vrut să exacerbeze scena cu
un truc sadic. „Te rog, închide brusc cutia tablelor şi prinde-i mâna înăuntru“
a indicat regizorul. Şi partenerul meu, Cornel Vulpe, s-a executat rapid,
prinzându-mi ca într-un cleşte mâna cu care aruncam zarurile. „Au, mă doare“,
i-am spus regizorului, strâmbându-mă de durere. „Nu-i nimic, arta cere
sacrificii“, mi-a răspuns regizorul. Şi scena a rămas aşa. Timp de 300 de
spectacole, mâna mi-a fost strânsă ca într-o menghină de marginile unei cutii a
jocului de table, iar eu şi acum mai simt în palma mâinii drepte lovitura ca de
cleşte.
Dar nu putem acuza
numai literatura dramatică nouă şi pe regizorii contemporani de violenţă. Ea a
existat de la începuturile teatrului, de la Eschil, Sofocle, Shakespeare şi
Molière. Amintesc doar scena sacului din „Vicleniile lui Scapin“. Într-un
spectacol al Teatrului de Comedie cu piesa respectivă, Ştefan Tapalagă, în
rolul lui Scapin, îmi aplica lovituri nemiloase în cap, de care nu puteam să mă
apăr. Primea aplauze furtunoase. Pentru ce? Pentru că îl bătea pe urâciosul
Geronte (rolul meu), cel care nu dorea să plătească nişte bani ca fiica sa să
fie eliberată din mâinile unor presupuşi piraţi. Aşa era piesa. Aşa a scris-o
Molière.
Despre evoluţia actorilor
din spectacolul teatrului Odeon, despre subtilităţile cu care interpretează
acest text controversat care prezintă evident exagerat realităţile cotidiene,
nu din România, ci din altă ţară europeană, încercând cu disperare să se
desprindă din poalele teatrului absurdului ionescian, nu am decât cuvinte de
laudă. Toţi interpreţii, dar mai ales Mugur Arvunescu, Oana Ştefănescu, Alina
Bezmunţeanu, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Richard Bovnoczki, Dan Năstase,
copilul Coca Zibileanu, au reuşit să dea cât de cât o faţă umană personajelor
absurde pe care le interpretează. Ce poate fi mai stupid, mai oripilant decât
scena în care părinţii îşi conving fiul că este mai bine şi pentru el, ca şi
pentru familie, să moară şi este imediat împuşcat?
O sarcină ingrată au
avut toţi cei care au luat parte la acest spectacol, în opinia mea inutil,
scenografii, maşiniştii, chiar şi regizorul – acest inegal, iritant şi
ineficace uneori, infidel anumitor texte, câteodată inovator regizor – care se
străduieşte ca nimeni altul de ani de zile să dea o înfăţişare modernă unor
texte clasice, cu unele reuşind, cu altele ducând câteodată arta dramatică la cote destul de joase ca în spectacolul „O
scrisoare pierdută“ de la Teatrul de Comedie.
„Contra democraţiei“ a fost scrisă în 2010 de
dramaturgul spaniol Esteve Soler şi face parte dintr-o trilogie care mai
cuprinde piesele „Contra progresului“ (2008) şi „Contra iubirii“ (2009),
fiecare dintre ele fiind, teoretic, formată din câte şapte texte scurte (deşi
eu am numărat cinci în „Contra democraţiei“). Iată că şi spaniolii au un autor
„de profesiune contra“, cum este denumit în unele cercuri Caragiale.
Trilogia spaniolă a fost deja tradusă în
numeroase limbi şi foarte mulţi regizori au montat-o în Germania, Anglia,
Statele Unite, Franţa, Grecia, Venezuela, România, Elveţia, Italia, Austria şi
Chile. Piesa a primit numeroase premii. În România a fost tradusă de Luminiţa
Voinea-Răuţ. Probabil că teatrul Odeon nu va pierde prilejul de a ne prezenta
în curând şi celelalte două texte „Contra“, în timp ce piese valoroase ale
autorilor români, care reflectă în mod critic realităţile actuale din România,
aşteaptă de ani de zile să fie aduse pe scenă: „Învăţăturile lui Zaharia
Trahanache către fiul său, Zăhărel“ şi „Ceva cu tăiţei“ (piesă premiată) de
Marilena Dumitrescu, „Foşnetul banilor“ de Dinu Grigorescu, „Cel mai bine e în
avion“ de Constantin Turturică, „O noapte nefurtunoasă“ de Titus Popovici, „Ah,
ce bine e să faci amor pe ploaie“ (o piesă despre Revoluţia din Decembrie ’89)
şi „Poftă bună, canibali“ de Radu Iftimovici, „Report 6/49“ de Denis Dinulescu,
dipticul „Criminalii“ („Şi dacă sfârşitul ar fi fost altfel“ şi „Stalin şi
matroana“) de Florin Iordache şi „Dosarul curvelor“ şi „Alo, alo, alo,
salvarea!“ ale subsemnatului.