Newsflash
Cultură

Violent şi inutil

de Candid STOICA - sept. 19 2014
Violent şi inutil
Se poartă violenţa. Din modă a devenit o marfă. Pe stradă, în conversaţiile zilnice, în talk-show-uri televizate, dar mai ales în filme. Te face să te întrebi la un moment dat cine copiază pe cine sau, folosind o expresie consacrată, filmul bate viaţa sau viceversa? O teorie spune că, dacă nu există o scenă violentă, spectatorul obişnuit adoarme, aşa că trebuie ţinut într-o permanentă stare de tensiune. Replicile dure, ofensatoare, pline de acuzaţii grave, au devenit caduce, locul lor fiind luat de acţiunile fizice violente netrucate folosite de actori pregăţiţi anume în acest scop. Un personaj care dă altuia pe scenă o palmă, după ce îl acuză că este un escroc, a devenit un lucru extrem de plictisitor (ca în schiţa „Amicii“ de I. L. Caragiale). Cei doi parteneri de discuţie trebuie să se angajeze într-o luptă acerbă cu lovituri dure în toate părţile corpului şi apoi, în mod sigur, unul să-l joace în picioare la propriu pe celălalt, pentru a potoli, în ultimă instanţă, pofta de violenţă de care e stăpânit aproape fiecare regizor de teatru, gelos pe colegul său creator de filme, unde violenţa poate induce ideea că toate cele văzute sunt reale, autentice. Sunt gândurile care m-au cuprins după ce am scăpat de teroarea dezlănţuită pe podiumul de cinci pe cinci metri de la Odeon graţie celor cinci (sau şapte) texte care formează spectacolul intitulat destul de pompos Contra democraţiei. Textele sunt semnate de dramaturgul spaniol Esteve Soler şi au fost montate în regia lui Alexandru Dabija.
Cu mulţi ani în urmă, într-unul dintre spectacolele sale de referinţă de la Teatrul de Comedie, unul dintre marii regizori ai acestei ţări, vinovat că ar fi introdus realismul în exces, a vrut ca într-o scenă când un personaj făcea presiuni verbale asupra altuia pentru ca un concurs canin să fie câştigat de câinele unui omnipotent personaj, şi făcea asta în timp ce jucau table, a vrut să exacerbeze scena cu un truc sadic. „Te rog, închide brusc cutia tablelor şi prinde-i mâna înăuntru“ a indicat regizorul. Şi partenerul meu, Cornel Vulpe, s-a executat rapid, prinzându-mi ca într-un cleşte mâna cu care aruncam zarurile. „Au, mă doare“, i-am spus regizorului, strâmbându-mă de durere. „Nu-i nimic, arta cere sacrificii“, mi-a răspuns regizorul. Şi scena a rămas aşa. Timp de 300 de spectacole, mâna mi-a fost strânsă ca într-o menghină de marginile unei cutii a jocului de table, iar eu şi acum mai simt în palma mâinii drepte lovitura ca de cleşte.
Dar nu putem acuza numai literatura dramatică nouă şi pe regizorii contemporani de violenţă. Ea a existat de la începuturile teatrului, de la Eschil, Sofocle, Shakespeare şi Molière. Amintesc doar scena sacului din „Vicleniile lui Scapin“. Într-un spectacol al Teatrului de Comedie cu piesa respectivă, Ştefan Tapalagă, în rolul lui Scapin, îmi aplica lovituri nemiloase în cap, de care nu puteam să mă apăr. Primea aplauze furtunoase. Pentru ce? Pentru că îl bătea pe urâciosul Geronte (rolul meu), cel care nu dorea să plătească nişte bani ca fiica sa să fie eliberată din mâinile unor presupuşi piraţi. Aşa era piesa. Aşa a scris-o Molière.
Despre evoluţia actorilor din spectacolul teatrului Odeon, despre subtilităţile cu care interpretează acest text controversat care prezintă evident exagerat realităţile cotidiene, nu din România, ci din altă ţară europeană, încercând cu disperare să se desprindă din poalele teatrului absurdului ionescian, nu am decât cuvinte de laudă. Toţi interpreţii, dar mai ales Mugur Arvunescu, Oana Ştefănescu, Alina Bezmunţeanu, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Richard Bovnoczki, Dan Năstase, copilul Coca Zibileanu, au reuşit să dea cât de cât o faţă umană personajelor absurde pe care le interpretează. Ce poate fi mai stupid, mai oripilant decât scena în care părinţii îşi conving fiul că este mai bine şi pentru el, ca şi pentru familie, să moară şi este imediat împuşcat?
O sarcină ingrată au avut toţi cei care au luat parte la acest spectacol, în opinia mea inutil, scenografii, maşiniştii, chiar şi regizorul – acest inegal, iritant şi ineficace uneori, infidel anumitor texte, câteodată inovator regizor – care se străduieşte ca nimeni altul de ani de zile să dea o înfăţişare modernă unor texte clasice, cu unele reuşind, cu altele ducând câteodată arta dramatică  la cote destul de joase ca în spectacolul „O scrisoare pierdută“ de la Teatrul de Comedie.
„Contra democraţiei“ a fost scrisă în 2010 de dramaturgul spaniol Esteve Soler şi face parte dintr-o trilogie care mai cuprinde piesele „Contra progresului“ (2008) şi „Contra iubirii“ (2009), fiecare dintre ele fiind, teoretic, formată din câte şapte texte scurte (deşi eu am numărat cinci în „Contra democraţiei“). Iată că şi spaniolii au un autor „de profesiune contra“, cum este denumit în unele cercuri Caragiale.
Trilogia spaniolă a fost deja tradusă în numeroase limbi şi foarte mulţi regizori au montat-o în Germania, Anglia, Statele Unite, Franţa, Grecia, Venezuela, România, Elveţia, Italia, Austria şi Chile. Piesa a primit numeroase premii. În România a fost tradusă de Luminiţa Voinea-Răuţ. Probabil că teatrul Odeon nu va pierde prilejul de a ne prezenta în curând şi celelalte două texte „Contra“, în timp ce piese valoroase ale autorilor români, care reflectă în mod critic realităţile actuale din România, aşteaptă de ani de zile să fie aduse pe scenă: „Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său, Zăhărel“ şi „Ceva cu tăiţei“ (piesă premiată) de Marilena Dumitrescu, „Foşnetul banilor“ de Dinu Grigorescu, „Cel mai bine e în avion“ de Constantin Turturică, „O noapte nefurtunoasă“ de Titus Popovici, „Ah, ce bine e să faci amor pe ploaie“ (o piesă despre Revoluţia din Decembrie ’89) şi „Poftă bună, canibali“ de Radu Iftimovici, „Report 6/49“ de Denis Dinulescu, dipticul „Criminalii“ („Şi dacă sfârşitul ar fi fost altfel“ şi „Stalin şi matroana“) de Florin Iordache şi „Dosarul curvelor“ şi „Alo, alo, alo, salvarea!“ ale subsemnatului.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe