Patru tineri stau la o masă, vorbind despre iubire. La această
scenă, spectatorul trebuie să fie precaut și să se întrebe ce știu tinerii
despre iubire, subiect care predispune la romanțiozitate, pretențiozitate ori
alte clișee. Din fericire, Iluzii de Ivan Vîrîpaev survolează cu
grație și evită căderea în mlaștina acestor păcate, creând un eseu pe cât de
poetic, pe atât de ironic și savuros despre două cupluri și poveștile lor de
dragoste. Punerea în scenă a acestei opere la Godot Cafe-Teatru aduce în
prim-plan o generație foarte bună de tineri actori precum Silvana Mihai,
Cristina Juncu, Alexandru Voicu, Vlad Bălan, tineri bine pregătiți și maturi
emoțional, capabili de a smulge zâmbete și a transmite emoții cu o
flexibilitate actoricească de invidiat.
Cele patru personaje, cupluri și prieteni de familie, își
povestesc amintirile legate de relațiile lor și își destăinuie secrete, trecând
ușor dintr-o convenție în alta, din trecut într-un prezent atemporal în care se
desfășoară conversația lor. Aerul plăcut, de dolce far niente, care
plutește peste întâlnirea lor, fără încordări sau dramatisme inutile, determină
o detașare sentimentală pe care o va prelua spectatorul și permite inserarea
unui minim fir filosofic. „Trebuie să existe o constantă în lumea asta
schimbătoare...“, e mantra unuia din personaje, pe marginea căreia dezbat
cu toții dacă dragostea este sau nu această constantă și, de fapt, cum
definește fiecare acest concept. În același timp, ceea ce face deliciul
publicului sunt tipologiile personajelor, ușor identificabile, ancorate în
prezent, non-conceptuale, desprinse din cotidian și cu un fin umor ironic. Sunt
eroi cu care se poate empatiza.
Sandra, Margrette, Albert și Danny se zbat să iasă din această
iluzie – „a fost sau nu dragoste?“, redefinind concepte precum căsnicia,
prietenia sau triunghiul conjugal. Cu toate că spectacolul este static, fără
aproape niciun moment de mișcare, scenografia constând într-o masă, patru
scaune, patru cești de ceai și o scrumieră, nu există un singur moment de
plictiseală. Atenția publicului este orientată în mod natural, fără artificii
de lumină, de pe un personaj pe altul și de la un monolog la altul. E un
spectacol recomandat oricărei categorii de vârstă, de la adolescenți care își
vor primi câteva răspunsuri și, probabil, mai multe întrebări, până la veterani
ai relațiilor, care vor rezona cu toate încercările personajelor de a-și
gestiona sentimentele și cuvintele.
Ceea ce recomandă acest spectacol, care impresionează prin
sinceritate, este prestația actoricească. Ferit de glume ieftine, de banalități
sau efuziuni inutile, spectacolul este o performanță de trăire a emoțiilor care
încălzește inimi și trezește idei, regia semnată de Andreea Vulpe reușind să
puncteze acele momente de impact asupra spectatorului.
