Zaraza la Ploiești

Despre Zaraza, muzicologul Viorel Cosma povestea că, în 1929, în Uruguay, s-a ținut un concurs de compoziții, iar premiul doi a fost câștigat de această melodie, compusă de un oarecare Benjamin Tagle Lara. De acolo, melodia a ajuns la Paris și a fost auzită de lăutarii români, care i-au cerut lui Nicolae Kirițescu să scrie niște versuri. Kirițescu a păstrat din textul inițial doar cuvântul „zaraza”, care, în original, nu era decât un îndemn de mânat boii, un fel de „hăis, cea”. Nu știa el asta atunci, așa cum nu a știut nimeni. El a făcut din Zaraza „un poem de nebune dorinți”, portretul unei femei irezistibile, și apoi, la un pahar, a răspândit legenda ei. Cristian Vasile s-ar fi îndrăgostit nebunește de o femeie, pe care cineva, într-o noapte, ar fi omorât-o. Scriitorul Mircea Cărtărescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerată, iar urna cu cenușa ei ar fi fost furată de însuși Cristian Vasile, care, în amintirea iubirii lor, a înghițit câte o linguriță din ea, în fiecare zi, timp de un an.

Spectacolul Zaraza, al secției de revistă a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, regizat de coregraful Răzvan Mazilu (care semnează și schițele costumelor), se bazează în mare parte pe această mică povestioară reinventată de Mircea Cărtărescu și plină de neadevăruri și invenții grosolane, evidente. Daniel Chirilă, semnatarul scenariului, a adăugat un colaj amplu, în care apar, pe parcursul a două ore și jumătate, câteva personalități artistice ale vieții muzicale românești interbelice. Printre acestea se numără: Constantin Tănase, Maria Tănase, Ionel Fernic, Jean Moscopol, Silly Popescu, Zavaidoc, Titi Botez, la care se adaugă cuplul regal Carol al II-lea (Cosmin Șofron) și Elena Lupescu (Manuela Alionte Frîncu), care au în comun cu acțiunea propriu-zisă doar faptul că au fost contemporani cu personajele care alcătuiesc fauna scenariului respectiv, dar pe care interpreții au încercat să ni-i arate într-o cheie sentimental ironică, pentru că, nu-i așa, ei s-au iubit „până la moarte”.

Scenele cu tânărul Vasile Cristian, îndrăgostit de o frumoasă necunoscută mascată, care este tatonată în permanență de un individ bizar, se amestecă într-un vârtej amețitor, cu cele de la celebrul bordel Crucea de Piatră, ale căror protagoniste sunt Mona Curdefier și Mimi Moft, sau cu altele în care apare potentul și misteriosul Terente. Explozivele cuplete din actualitatea imediată ale lui Tănase („davai ceas, davai palton”) se împletesc cu cântecele debordante ale Mariei Tănase (Daniela Răduică) și Silly Vasiliu (Nico), precum și cu cântecele languroase ale lui Titi Botez (George Capanu) sau cu tiradele anticomuniste ale lui Jean Moscopol (Romeo Zaharia) și, bineînțeles, cu muzica lăutărească a lui Zavaidoc (Marius Bălan).

Acest amalgam de situații disparate se vrea a fi încheiat într-un tot unitar, cu ajutorul scenografei Ioana Popescu (care creează un cadru fix cu multiple posibilități de poziționare a personajelor) și mai ales al actorilor care interpretează – unii mai potrivit, alții mai alăturea, unii mai la obiect, alții mai pe de lături, mai cu voce, mai de-abia auziți, mai timid sau supralicitând – ce li s-a oferit din belșug: un scenariu peste care plutește în mai toate compartimentele amprenta kitsch-ului. Sunt de admirat munca și abnegația artiștilor pentru aceste texte și e surprinzător cum regizorul Răzvan Mazilu, autorul unor excelente spectacole în alte teatre, nu a avut curajul să taie nici măcar o jumătate de oră din acest spectacol, care spre final devine tot mai obositor. Totuși, una peste alta, trebuie felicitată direcțiunea teatrului pentru aducerea pe scenă a unui subiect foarte atractiv pentru publicul larg.