Prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima (1925–1970) voia să ducă
o viaţă de star şi să moară în acelaşi mod, dovadă sinuciderea lui rituală
printr-un tragic şi spectaculos seppuku. Exhibiţionist în stare să-şi „lucreze“
trupul prin culturism şi kendo, spre a putea să practice în văzul lumii acele
sporturi războinice tipic japoneze, sau să interpreteze diverse roluri în filme
de gust îndoielnic, sfârşeşte prin a deveni un personaj complex şi, prin
anumite obsesii, neliniştitor. Ceea ce nu exclude o anume forţă interioară în
confruntarea cu viaţa, iubind-o atât de mult încât să fie gata să-şi ia adio în
clipa în care el ar fi crezut că moartea e singura soluţie şi oricum înainte ca
evenimentele sau fatalitatea necontrolabilă să-l răpună.
Confesiunile unei măşti (Humanitas
fiction, 2011, traducere – impecabilă – din japoneză de Emil Eugen Pop) este
prima carte de succes a marelui scriitor japonez, scrisă la vârsta de 23 de
ani, cu un curaj uluitor al destăinuirii. Impostaţia autobiografică catapultează
cititorul într-o lume ambiguă şi totodată extrem de reală. Un concentrat de
zbucium, morbiditate şi cruzime, rarisim în acea epocă, stilul fiind gidian sau
proustian, cu lungi, lucide digresiuni analitice, psihologice, dar şi cu
numeroase oaze de înaltă poezie (a se vedea extraordinarul poem în proză dedicat Sf. Sebastian). Conştiinţa „măştii“ respective
se mărturiseşte de-a lungul acelor dense şi elegante pagini, riscând să-şi
covârşească cititorul prin partitura melancoliei şi a dezolării sufleteşti.
„Masca“ se naşte într-o familie din clasa de mijloc, discretă, animată de
sentimentul ocrotirii excesive faţă de copilul atins de o boală (pneumonie)
ce-l va trăda în momentele-cheie ale vieţii, cel dintâi fiind al Doilea Război
Mondial. Faptul de a fi fost respins la încorporare, aşadar izolarea lui de cei
ce aveau posibilitatea de a-şi putea apăra patria pe câmpul de bătaie, va fi
considerat de tânărul Mishima o osândire.
La început, vom vedea acea mică flacără
vitală, pe elevul Mishima răsfoind cărţi cu eroi, cu atleţi imbatabili, cu
eroine plăsmuite în armuri bărbăteşti tip Fecioara din Orléans. Visele
copilului aspiră către această tipologie virilă (samurai) îmbătată de ideea
sacrificiului, hrănite de un psihic ce se destăinuieşte gradual dar ireversibil,
fără ca el să-şi fi dat seama de propria-i diversitate faţă de cei de-o seamă
cu el.
Începând însă cu colegul său, gimnastul şi
viitorul luptător Omi, asupra căruia îşi aţinteşte privirile timorate şi pline
de admiraţie, idealizându-i trăsăturile mai apăsat masculine, îşi înţelege zi
de zi, an de an, realitatea naturii sale homoerotice. Astfel, îşi pune cu
extremă nepăsare acea mască lipită pe chip ca un fel de a doua epidermă. O mască
ce pledează „normal“ în ochii celorlalţi, convingându-se el însuşi, într-un fel
de autohipnoză perpetuă, că este ca toţi camarazii săi. Îşi repetă necontenit că
este asemeni tuturor, dar în tăcere şi la adăpostul întunericului, 
noaptea, îşi
dă la iveală adevăratul chip, adevăratul Eu, pradă unor vise străbătute de vrajă
şi totodată de cruzime. Sângele celorlalţi face să-i clocotească propriul
sânge, făptura sa intimă e o rană generalizată, un martiraj. Memorabil este
episodul în care chiar figura „Sf. Sebastian Martir“, de Guido Reni, îi provoacă
prima ejaculare, eliberându-l de inhibiţii, de mrejele dureroase ale acelei măşti.
Tenebrele ascunse în inimă îl fac să dea
frâu liber unor instincte sado-maso. Frumuseţe şi violenţă. Masca e esenţială
acum: metaforă a disconfortului interior şi a izolării, a singurătăţii într-o
lume altfel clădită. Un lucru delicat, inavuabil, dar real, închis într-o maşină
duduind de falsitate. Un bine ascuns conglomerat de autoimpostură. Sentimentul
ce-l chinuieşte pe tânărul narator este autoconvingerea că trebuie să fie cu
orice preţ asemenea celorlalţi, egalul lor, denaturând identitatea ascunsă a
demonului ce-i palpită în piept (în respectul adevărului, trebuie să amintim că
Mishima s-a căsătorit în 1958 şi a avut o fată şi un băiat, ceea ce nu înseamnă
că nu frecventa cluburile gay).
Proba decisivă a atracţiei sale sexuale ar
fi să nu se mai îndrăgostească de Omi cel viril de pe vremea gimnaziului şi de
versiunile sale de mai târziu, ci de o fată sau de o femeie. După varii
tentative ratate, o întâlneşte pe Sonoko, timida şi inocenta soră a colegului Kusano. Se poartă cu ea încântător, precum
cel ce iubeşte cu adevărat, fiindcă nu are ce pierde. Izbuteşte s-o cucerească
ca şi cum ar fi plănuit un experiment. O sărută, o mângâie, o seduce (platonic,
evident), după care o părăseşte, avansând tot felul de pretexte: războiul,
tinereţea, studiile de drept… Totul nu era decât o colecţie de minciuni pentru
a-şi ascunde propriul faliment. Fapt e că încercase, dar masca rămăsese intactă
pe faţă, feroce, necruţătoare, mai vie ca oricând. Dovadă scena când ochii „măştii“
rămân pironiţi pe bustul dur al unui tânăr, încleştaţi de dorinţă; pe trupul
acela ca din topor şi sălbatic, dar de o „frumuseţe incomparabilă“. Văzându-i şi
alte detalii, cum ar fi tatuajul în formă de bujor, pe care naratorul l-ar fi
dorit a fi de sânge, sau gâtul gros şi puternic, el este săgetat de un straniu
fior până-n adâncul inimii. Asta se întâmplă în timp ce, după ani, o întâlneşte
pe Sonoko, acum căsătorită. Uitase pur şi simplu de ea, distras de ceea ce era
adevărata sa chemare.
Revenirea la realitate îl izbeşte precum un
fulger ce despică un arbore. Edificiul pe care îl construise până atunci, acel
artificiu numit mască pe scena vieţii, îl simte cum se surpă ca un castel de
nisip. În acel moment îşi dă seama că nu va mai putea să reziste în acest joc
fraudulos, că nu îşi va mai putea ascunde adevărata identitate; pierduse proba
finală, închide însă ochii şi recuperează într-o clipă glacialul sentiment al
datoriei.
Umilinţa şi ruşinea, ca rezultate ale unei bătălii
pierdute contra propriei naturi, au ecou într-un concept de neputinţă mult mai
extinsă faţă de viaţa şi patria sa. Imediat după război, Mishima renunţă la preţiozităţile
stilistice cu orice preţ, în favoarea unei eleganţe şi a unui rafinament ce l-au
făcut pe mai vârstnicul Kawabata (1899–1972), Premiul Nobel pentru literatură
în 1968, să scrie: „Mishima e unul dintre acele genii care se nasc o dată la
trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul, îmi este mult superior“.
Crezând în predestinare, ca şi Sf. Augustin,
autorul anticipează – prin premoniţii cvasiprogramate în Confesiunile unei măşti – întreaga parabolă biografică (viaţa,
sinuciderea) şi bibliografică, oferind pagini de intensă autoanaliză aproape ştiinţifică
(retrospecţie şi introspecţie). Deşi încă nu-şi publicase capodopere tip
„Culori interzise“, „Templul de aur“, „Tumultul valurilor“ sau tetralogia
„Marea fertilităţii“, aproape toate temele şi motivele artei sale narative sunt
prezente, inclusiv stări sufleteşti antinomice: frumuseţea care merge mână-n
mână cu moartea, idealul frumuseţii masculine ce nu exclude obsesia efebului
din rândul unor indivizi instinctuali, imuni la idee, dar imprevizibili,
eventual violenţi (precum cei îndrăgiţi şi imortalizaţi de Pasolini),
autoflagelarea, căinţa, cultul purităţii şi al sacrificiului, vitalismul (tip
d’Annunzio, pe care îl va întâlni), aluzii la vastisimele lecturi
euro-americane (nu numai beletristică, ci şi artă, sexologie, istorie,
mitologie etc.).
