S-a întâmplat demult, demult de tot, în
vremuri aproape de basm, când existau peste tot regi şi regine, prinţi şi prinţese,
şi când un genovez visător şi îndrăzneţ era pe cale să ducă peste mări şi ţări
gloria Spaniei şi a numelui său, spre a rămâne de-a pururi în memoria tuturor.
Se numea Cristofor Columb, iar tradiţia spune că la 12 octombrie 1492 a
descoperit un nou continent, fără ca în acel moment să fie măcar conştient de
această realizare fără seamăn. Multe s-au întâmplat de la acea zi memorabilă încoace,
şi bune şi rele, şi s-ar aduna râuri de cerneală şi munţi de hârtie din tot
ceea ce s-a scris despre felul în care istoria s-a schimbat după aceea. Ceva rămâne
însă de necontestat: în acea zi s-a pus piatra de hotar pentru o evoluţie
diferită a tot ceea ce reprezintă cultura şi civilizaţia hispanică. Culoarea şi
vivacitatea Americii Latine nu ar fi fost la fel fără ceea ce au dus cu ei
conchistadorii, după cum şi Spania – Patria Mamă – nu ar fi aşa cum o ştim astăzi
fără influenţa, uneori aproape imperceptibilă, dar prezentă, a teritoriilor de
dincolo de mare.
Întru permanentă aducere aminte a tot ceea
ce a reprezentat Descoperirea, pentru a marca o epocă în care în Peninsula
Iberică se finaliza crearea unui stat prin unificarea micilor regate sub o
singură coroană, cea a Spaniei, concomitent cu începerea unei perioade de
proiecţie lingvistică şi culturală dincolo de limitele sale europene, s-a hotărât
ca Ziua Naţională a ţării să fie celebrată exact la această dată, 12 octombrie.
Sărbătorită începând cu anul 1913 cu numele
de „Día de la Raza“ (Ziua Rasei),
avea să devină din 1929 „Día de la
Hispanidad“ (Ziua Hispanităţii), termen introdus în limbă de câţiva dintre
marii epigoni ai lui Cervantes, printre care Miguel de Unamuno, data aceasta a
fost marcată şi de Academia Spaniolă de Limbă, pentru prima dată în 1935, într-un
cadru solemn. Momentul în care 12 octombrie, cu numele de Día de la Hispanidad, devine zi naţională, este în anul 1958, ca
urmare a unui decret al guvernului republican, fiind menţinută şi după
revenirea Monarhiei, în 1978. Ultima modificare este cea din 1987, când este
stabilită Ziua Naţională a Regatului Spaniei, dar fără să mai fie menţionată
titulatura Día de la Hispanidad, cu
care aceasta intrase în conştiinţa publică.
Cu sau fără acest nume, ziua este a Spaniei şi
a spaniolilor, dar şi a tot ceea ce reprezintă spiritul hispanic, oriunde în
lume. Aşa se face că anul acesta am avut parte la Bucureşti, mulţumită
Institutului Cervantes, de o serie de evenimente culturale prin care am putut împărtăşi
din bucuria fraţilor noştri de gintă latină. „Zilele filmului de limbă spaniolă“
au fost completate inspirat de concertele de la Ateneul Român, în cadrul cărora
Filarmonica „George Enescu“ l-a acompaniat pe chitaristul José María Gallardo del Rey, sub bagheta maestrului Enrique Garcia
Asensio, pentru a delecta publicul cu un repertoriu integral spaniol: Juan de
Arriaga, Joaquín Rodrigo, Antón García Abril şi Manuel de Falla. Melomanii
bucureşteni au avut astfel plăcerea de a-l reasculta pe artistul cu care făcuseră
cunoştinţă la festivalurile de flamenco pe care Institutul Cervantes le-a
organizat, cu mare succes, în 2010 şi în luna februarie 2011.
Format ca solist de chitară clasică, José
María Gallardo del Rey s-a orientat în timp şi spre unul dintre genurile tradiţionale
ale muzicii spaniole, flamenco, iar rezultatul este un stil interpretativ unic şi
un mod special de a da viaţă muzicii ţării sale, pe care o duce cu sine peste
tot în lume. În plus, maestrul Gallardo este şi compozitor, autor al unor lucrări
care îmbină tocmai aceste percepţii proprii ale pieselor pentru chitară. Domnia
sa a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu în exclusivitate, după primul
din cele două concerte susţinute la Bucureşti în această toamnă, pe care îl
prezentăm în cele ce urmează.
– În
primul rând, aş vrea să vă întreb: cum a fost concertul din această seară (n.r.
13 octombrie)?
– A fost un concert foarte reuşit,
colaborarea cu maestrul Enrique García Asensio este extraordinară şi împreună
cu orchestra am reuşit să creăm o atmosferă deosebită. Pot spune că sunt mulţumit
de ceea ce am făcut, iar pentru concertul de mâine probabil că va fi încă şi
mai bine.
– Cum a
reacţionat publicul?
– Publicul a fost foarte entuziast, în
general am remarcat în concertele şi recitalurile susţinute la Bucureşti că
auditoriul este educat, cultivat, cunoscător de muzică, ceea ce face să putem
avea o empatie cu totul specială.
– Cum vă
simţiţi interpretând muzică spaniolă, fie ea clasică sau de inspiraţie
folclorică, pe scena Ateneului Român?
– Mă simt extraordinar de bine, este o mare
bucurie ori de câte ori am ocazia să cânt aici. Din punctul meu de vedere, este
una dintre cele mai bune săli în care am cântat vreodată, acustica pentru
chitară este excepţională, aş putea să o compar, de exemplu, cu cea de la
Carnegie Hall din New York.
– Îmi
spuneaţi, cu altă ocazie, că dacă nu aţi fi fost muzician…
– M-aş fi făcut chirurg. În copilărie am
oscilat foarte mult între aceste două profesii, mă atrăgeau în egală măsură şi îmi
era imposibil să mă hotărăsc. De la Moş Crăciun ceream întotdeauna un halat, o
trusă medicală şi un instrument muzical. Până la urmă, totuşi, chemarea muzicii
a fost mai puternică, dar am rămas cu un respect şi o consideraţie deosebite
pentru medici. Într-un fel, cred că meseriile noastre se aseamănă. Medicii
vindecă sau alină suferinţa trupului cu ştiinţa lor, muzica reuşeşte să tămăduiască
rănile sufletului şi împreună reuşim să îi facem pe oameni să se simtă şi să trăiască
mai bine.
– Urmează
să mai concertaţi în România?
– Da, voi reveni în 2013, pentru că publicul
trebuie lăsat să dorească un artist, nu trebuie să se sature de el văzându-l
prea des. Cu această ocazie voi prezenta o creaţie proprie, Dublul concert
pentru vioară, chitară şi orchestră, alături de Anabel (García del Castillo,
violonistă de prestigiu, soţia artistului – n.n.). Este singurul concert care
aduce împreună aceste două instrumente soliste, şi sper să placă şi publicului
de aici.
– Aţi
adaptat pentru chitară piese muzicale scrise iniţial pentru alte instrumente
sau aparţinând repertoriului tradiţional spaniol. Aţi face şi prelucrări după
muzica românească?
– Bineînţeles, este o propunere interesantă. În
general, lucrările pentru chitară au fost dedicate la origine altor
instrumente, în special pianului; dacă mi se oferă o partitură concretă, nu văd
de ce nu aş face-o.
– Cunoaşteţi
creaţia lui George Enescu?
– Da, şi ar putea să fie un punct de plecare în
ceea ce priveşte aceste prelucrări.
– Ştiu
că de la Bucureşti veţi pleca la Chişinău.
– Într-adevăr, voi susţine şi acolo un
recital, la invitaţia Ambasadei Spaniei, pentru a sărbători, chiar dacă un pic
mai târziu, Ziua naţională.
– Vă
mulţumesc, în numele melomanilor români, pentru muzica pe care ne-o oferiţi, cu
care ne delectaţi, pentru prezenţa la Bucureşti, şi sperăm să vă revedem cât de
curând.
