Începând din 2010, în urma unei propuneri a Academiei Române, data de 15
ianuarie, când întreaga naţiune marchează ziua de naştere a poetului Mihai
Eminescu, a devenit, deloc întâmplător, Ziua Naţională a Culturii Române. Iar
anul acesta, pentru prima oară, a fost onorată prin manifestări deosebite sub
cupola Ateneului, alăturând arta plastică şi muzica în acea ambianţă elegantă
care, şi în plan arhitectonic, a contribuit la împlinirea sensului Zilei
culturii noastre.
În rotondă, lucrările de artă plastică – tablouri şi sculpturi – incluse
în lotul ce se va licita în 26 ianuarie prin Artmark (semnate de Max Herman
Maxy, Victor Brauner, Constantin Brâncuşi, Nicolae Tonitza, Alexandru
Ciucurencu, Corneliu Baba sau Militza Petraşcu), au beneficiat de o prezentare
generală a acad. Răzvan Theodorescu, publicul intrând apoi în sală, unde, după
alocuţiunile dlor acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, Kelemen Hunor,
ministrul culturii şi patrimoniului naţional, şi Andrei Dimitriu, directorului
Filarmonicii „George Enescu“, orchestra a oferit un program amplu şi divers,
derulat sub semnul dansului. Dirijorul Horia Andreescu şi-a asumat şi „rolul“
de prezentator al partiturilor respective, găsind tonul ideal, lejer,
inteligent-curajos, plin de umor şi vervă, prin care a punctat şi câteva repere
privind lucrarea şi autorul său, spre încântarea celor care, poate doar în
parte familiarizaţi cu repertoriul simfonic, au ascultat cu reală plăcere
opusuri celebre, româneşti sau din marea literatură universală.
Asemeni spectatorilor care au făcut ca sala să devină (aproape) plină,
m-am bucurat să reascult Rapsodia II de
Enescu, Dansuri româneşti de Bartók,
uvertura la opereta Liliacul de J.
Strauss, Valsul florilor din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaikovski şi un
alt vals îndrăgit – Valurile Dunării de
Ivanovici, trecând apoi în lumea muzicii de inspiraţie iberică prin Farucca de De Falla sau secvenţa
intitulată Toreadorul, decupată din
suita sau chiar din introducerea la opera Carmende Bizet, revenind pentru câteva minute la sonurile de inspiraţie folclorică
din „zona“ noastră prin Dans ungar de
Brahms şi Dans slav de Dvor˘ák,
antrenantul Mambo de Bernstein fiind încadrat
de fragmente din muzica filmului Mihai
Viteazul de Olah şi Hora staccato de
Dinicu; iar aplauzele prelungi au fost răsplătite printr-un vals straussian
plin de farmec – Ohne Sorge –, încununând
două ore de încântare şi stare de bine.
Poate faptul că publicul era select, iar manifestarea organizată sub
egida Academiei şi a Ministerului Culturii, poate pentru că am intrat într-un
nou an au determinat orchestra Filarmonicii să evolueze la cote valorice
remarcabile (exceptând micile „scăpări“), cântând cu acurateţe şi strălucire, răspunzând
cerinţelor dirijorale cu nerv şi expresivitate, remarcându-se şi solourile
excelent realizate de instrumentişti-solişti unanim apreciaţi. Şi poate a fost
un semn de bun augur al implicării ansamblului într-un demers cu adevărat
artistic, aşa cum mi se pare normal să aşteptăm din partea „primei orchestre a ţării“,
ceea ce din păcate se întâmplă doar… din când în când.
Important este însă faptul că în acea seară de duminică, în ciuda
problemelor şi presiunilor psihice ale unui sfârşit de săptămână tensionat,
artele s-au aflat în prim-plan şi ca valoare în sine şi ca manieră de
prezentare şi interpretare, onorând astfel Ziua Culturii Naţionale aşa cum se cuvine,
aşa cum ne-am dori să se petreacă… zilnic.
