Rezidențiatul este un proces de învățare, iar momentele în care
greșești din neștiință, neatenție sau orice alt motiv, evident că nu sunt
motive de mândrie. Dar greșind, înveți. Un medic mi-a spus la începutul
stagiului de Chirurgie: „Ștefan, ești rezident în primul an, acum e momentul să
te faci de râs!“. Ce voia să spună era de fapt că atât timp cât ești în faza de
învățare, lumea în general îți acceptă greșelile și nu trebuie să te simți
jenat, decât să alegi calea neimplicării și ulterior, ca medic specialist să
faci greșeli care sunt rău văzute și taxate.
Într-o gardă, la o oră târzie din noapte, primesc telefon:
„Coborâți, vă rog, avem o urgență venită cu Salvarea!“. Sună palpitant, nu-i
așa? Mă duc buimac de oboseală și când ajung, întâmpin trei persoane: mama
(pacienta), fiica (plânsă, speriată și emoționată) și asistenta de pe o
ambulanță a unei clinici private. În timp ce pacienta stătea întinsă pe pat și
se ținea cu mâna de abdomen pentru a-și calma durerea, fiica și asistenta de pe
ambulanță încercau deja să îmi sugereze un diagnostic: „Pacienta are febră și
în urmă cu o lună a făcut o ecografie care arăta un calcul în vezicula biliară
de 5,7 mm. Este colecistită acută!“. Diagnostic, nu alta! Hmm! De data asta
încerc să vorbesc cu pacienta, înainte de toate. Îmi arată că are dureri în
hipocondrul drept, dar nu numai, ele sunt prezente și în flancul stâng, precum
și periombilical. Îmi tot spune că are febră, iar asistenta mă previne că are
creatinina mărită (1,3 mg/dl). Ce încearcă să îmi mai sugereze de data asta? Că
are și insuficiență renală?
Mă reîntorc la pacientă și încerc să mai aflu informații. E
genul de pacient care nu vorbește prea mult, e de înțeles având în vedere
suferința prin care trece, dar chiar și așa trebuia să lămuresc cât mai multe
amănunte legate de simptomatologie. Așa că merg mai departe și pun o serie de
întrebări, generale. La întrebarea referitoare la prezența/absența tranzitului
intestinal, pacienta îmi spune că a avut „vreo șapte“.
Bine că a păstrat secretă această informație. Deja am ceva de
care să mă pot lega. Febră și scaune numeroase. I-am mai adresat și alte
întrebări din care am mai obținut câteva informații utile: pacienta a avut
febră, scaune multiple, explozive, foarte urât mirositoare.
Îi explic acum domnișoarei de pe ambulanță că valoarea crescută
a creatininei și ureei se datorează și deshidratării provocate de scaunele
aproape apoase. În cel mai rău caz poate fi o insuficiență renală ușoară, dar
cu siguranță nu aceasta este cauza simptomelor. Mă privește nemulțumită. Îi
explic că nu trebuie să își facă griji, este o enteroviroză provocată de un
aliment consumat sau de apa dintr-o sursă contaminată.
Acum se atinge punctul maxim: „Păi așa mi-a zis și doctorița de
la boli infecțioase la care am fost în seara asta!“. Deja încep să mă trezesc
de-a binelea. Adică pacienta a plecat în turneul ei medical la boli
infecțioase, a primit un tratament antibiotic (a luat primul comprimat la ora
23,00), apoi s-a întors acasă și după câteva ore, nemulțumită de efectul slab,
a considerat că e vorba totuși de ceva mai grav și așa a ajuns și la camera
noastră de gardă.
Îi prescriu o perfuzie cu antispastice, analgezice și o porție
de somn. Până a doua zi dimineața era mult mai bine, dornică să plece acasă.
Pot să spun că am rezolvat tot acest caz „din vorbe“. Stăpânirea de sine și
calmul plus anamneza atentă au pus bazele succesului.
O altă istorioară educativă, despre ce se întâmplă când nu faci
un examenul clinic corespunzător, este cea a unui bărbat care a venit la camera
de gardă foarte convins că are apendicită. Durerile intense în fosa iliacă
dreaptă i se păreau suficiente pentru diagnostic. Ba chiar aș putea spune că
își dorea să fie operat. Îl consult clinic și la palpare observ că durerile
deveneau mai intense când coboram spre regiunea inghinală. Dar, dintr-o pudicitate
soră cu prostia, îmi zic: „Eh, ce să fie mai jos, nu e nimic, are apendicită,
asta e!“.
Merg totuși cu el pentru a solicita și consultul altui coleg,
care a căzut și el în mirajul primei ipoteze, așa de convingător i-am prezentat
cazul. Eu eram fericit că am pus un diagnostic corect, colegul, la rândul lui,
la fel, pacientul era cel mai fericit că va fi operat de apendicită. Ba chiar
am plusat și am mers cu colegul să punem la sterilizare instrumentele pentru
intervenția laparoscopică ce urma să aibă loc.
Totul a fost bine și frumos până când a venit să îl consulte și
chirurgul șef, care nu s-a rușinat să îl pună pe pacient să își dea jos și
chilotul pentru a palpa atât regiunea inghinală, cât și testiculul drept și să
constate că imediat ce l-a atins, pacientul mai avea puțin și se urca pe pereți
de durere. Era o orhiepididimită acută. Tăcere deplină. Chirurgul tocmai ne-a
distrus toată distracția. Pacientul a trebuit să se mulțumească doar cu o
rețetă dată de medicul urolog și să aibă doar fantezii despre cum ar fi fost
operat de apendicită, iar noi, „chirurgii“, să rămânem cu buza umflată.
Învățăm, ce putem face?
Dar prostia și pudoarea nejustificată nu se opresc aici. În
aceeași gardă, peste câteva ore, urma să vină și a doua lecție despre consultul
clinic incomplet. De data aceasta, sosește un tânăr (30 de ani) care se plânge
de dureri mari la nivelul bazei penisului. Tocmai terminasem de citit un
capitol despre litiaza vezicală în care, la secțiunea de semiologie, se vorbea
despre durerile iradiate în baza penisului la momentul angrenării unui calcul
în colul vezical. Ca viitor urolog, mă și pregătesc pentru a pune diagnosticul
vieții mele. Îl întreb ce s-a întâmplat, dar eu nu mai ascultam nimic, deja
aveam diagnosticul stabilit (greșit, după cum vom vedea imediat). Îmi
povestește cum se plimba într-un hipermarket la cumpărături, când brusc simte
nevoia să meargă la toaletă, apoi îl „săgetează“ o durere cumplită în regiunea
inghinală și spre baza penisului. Mă gândesc iute și deja mă văd precum dr.
House sau echipa CSI Miami reconstituind un diagnostic: „Pacientul are un
calcul vezical și de îndată ce a fost la toaletă, vezica s-a golit iar acesta
s-a inclavat la nivelul colului vezical și de acolo provin durerile acestea
sfâșietoare. Asta e! Trebuie neapărat să chem urologul să îl preia!“.
Îl sun pe medicul urolog de gardă, cu care din fericire sunt
prieten, așa că îl conving și mai ușor că pacientul are un calcul vezical. Îl
rog să mergem la ecograf pentru a-i demonstra ce diagnostic maiestuos am pus
eu.
La ecografie, bineînțeles că nu se vede nici urmă de calcul în
vezica urinară. Urologul îi spune să se deschidă la curea să îl consulte (după
ce s-a plictisit să mă tot asculte vorbind tâmpenii) și de îndată ce tânărul
își coboară pantalonii, diagnosticul devine evident: avea o hernie inghinală
care pentru un moment a devenit strangulată, însă a fost redusă cu relativă
ușurință de medic și durerile au încetat instantaneu.
Și uite așa diagnosticul putea fi pus corect doar prin inspecția
regiunii inghinale, nici măcar nu trebuia să îl palpez. Încă un diagnostic
ratat, încă o lecție învățată. Și așa, în cursul gărzii respective am încercat
să operez un pacient cu patologie urologică și să pasez la urologie un pacient
cu patologie de chirurgie generală. Viața are felul ei sadic de a se amuza pe
seama mea, nu? Aceste două ultime cazuri au avut loc după etapa în care mi-am
stăpânit frica, dar în care nu mi-am stăpânit răbdarea înainte de a trage niște
concluzii.
Închei seria povestirilor moralizatoare, deși ele au continuat
de-a lungul timpului, cu următoarea recomandare: munciți, implicați-vă în
activitățile de la spital cât puteți de mult, iar dacă se întâmplă să greșiți,
nu fiți prea aspri cu voi, ci învățați și promiteți-vă ca nu veți mai repeta. Greșelile
sunt oportunități fantastice de învățare. Mult succes tuturor!