Când am ales
psihiatria, aveam cu totul altceva în minte decât ce fac acum. Pe
atunci, eram fascinat de psihoze. De halucinații și de deliruri. Nu
era o fascinație morbidă, îmi place să cred, sau nu mai mult
decât cea a oricărui tânăr medic față de specialitatea lui.
Să-i zicem deocamdată „curiozitate științifică naturală” și
ne ocupăm altădată de ea. Petreceam multe ore la Institutul
Francez, în frumoasa lor sala de lectură de la mansardă, unde
vedeai cerul printr-o magnifică lucarnă centrală. Mă scufundam în
cărțile lui Ey și Minkowsky și ce mai găseam pe acolo, plus
„Predescul” românesc și tot ce mai descopeream prin anticariate
(astea sunt un fel de librării cu cărți vechi; nu mai există
acum, dar în nu foarte îndepărtata vreme a studenției mele chiar
prosperau).
Psihoza este ceva ininteligibil prin
definiție. Nu doar că are atributul de a fi de neînțeles, psihoza
este esența neînțelegerii sau, dacă vreți, gradul ei cel mai
pur. Din cauza asta, e o sursă aproape nesfârșită atât de
groază, cât și de fascinație pentru cei din jur. Cât despre
mine, mi se părea că în psihoză ar putea exista, paradoxal, o
cheie a înțelegerii. Aveam un fenomen misterios și a cărui
elucidare ar fi putut aduce mari răspunsuri despre noi înșine în
general, iar omenirea alegea să izoleze fenomenul, să îl
îndepărteze și apoi să îl ignore cu hotărâre. Ca rezident,
stăteam ore în șir de vorbă cu pacienții deliranți. Notam totul
– asta până în ziua când un pacient mi-a smuls caietul din
mână, să vadă ce tot scriu în el, apoi am renunțat și m-am
mulțumit să notez mintal. Eram un fenomenolog, deși unul
duplicitar, pentru că în paralel eram fascinat și de neuroștiințe
și, mai ales, de psihofarmacologie. Nu-mi plăceau gărzile, pentru
că din ele nu învățam nimic, erau doar situații concrete care
își cereau urgent o rezolvare măcar temporară (temporar era, de
altfel, tot ce puteai face), situații adesea mizerabile, urâte și
lipsite de interes pentru un tânăr și arogant medic rezident,
decis să știe tot, să înțeleagă tot și să schimbe fața
psihiatriei.
Primul punct de
cotitură al formării mele a venit însă repede. Eram la începutul
anului doi de rezidențiat când m-am trezit, dintr-odată,
responsabil pentru o persoană în vârstă cu o avansată demență
vasculară, în circumstanțe de care o să vă scutesc. O doamnă de
85 de ani, care nu mai voia să se dea jos din pat și care, în
ciuda tratamentelor disponibile, a purces într-un lung drum dureros
către origini, către nimicul din care venim cu toții. Țin minte
că, de la un moment dat, nu a mai vorbit deloc românește, ci doar
rusește. Fiind refugiată din Basarabia, revenise în copilărie. Anecforie
e termenul tehnic. Venea dintr-o familie mare și înstărită, cu
pământuri și cu slugi. Din toate astea rămăseseră doar o
garsonieră minusculă și o fărâmă de suflet zăcând în patul
din mijlocul ei. Trebuia să fac aproape totul: schimbat scutece,
spălat, hrănit, dat medicamente, zi de zi. Doar sub același
acoperiș nu locuiam. Timpul s-a contractat brusc. Nu mai eram medic,
eram ceva între membru al familiei și infirmier.
Când s-a
întâmplat, aveam câteva date pentru o carieră frumoasă. Mai
mulți seniori mi-o spuseseră și mă împăunam cu asta. Îmi
lipseau experiența, cunoștințele și relațiile, dar eram gata
să-mi făuresc unele proaspete. Mă remarcasem la un congres de
tineri medici și devenisem secretarul organizațional pe București
al asociației de rezidenți. Era un început bun. Anii petrecuți cu
grija bătrânei doamne – vreo patru, nu par mulți – au întors
cu totul foaia. Am renunțat foarte repede la orice ambiție: nu doar
pentru că nu mai aveam timp, dar nimic din toate astea nu mai părea
să aibă vreo importanță. Râdeam cu amărăciune de derizoriul
umflat al ambițiilor mele precedente. Observând îndeaproape, cu
încetinitorul, fără pavăza halatului alb, cum se destramă un om,
toată fascinația mea elitist-intelectuală se evaporase. Primeam o
lecție și mi-am asumat asimilarea ei. Am renunțat la
fenomenologie. Nu fenomenul contează, mi-am zis, ci suferința.
De abia atunci mi s-au deschis ochii asupra suferinței ubicuitare și
absurde a oamenilor. M-am convins atunci că suferința e singurul
lucru care trebuie să ne preocupe, că pentru ea existăm, împotriva
ei slujeam. Abia atunci am înțeles că meseria mea este un serviciu
în adevăratul sens al cuvântului. Fusesem orb, dar dintr-o dată
lumina mă orbea. Râd și azi, dar cu benevolență față de mine
însumi, cel de atunci. Îmi dau seama că, de fapt, eram la fel de
arogant: aveam iar impresia că le știu pe toate. Și mai aveam de
învățat.
Tot în acea
vreme, mi-am întins aripile și m-am mutat în cartierul Rahova. A
fost partea luminoasă și fericită a traiului meu de pe atunci.
Rahova și Ferentarii sunt cartiere umile, dar pline de viață și
nu dorm niciodată. Cel puțin nu vara, când e mult prea cald ca să
poți sta în pat. Noaptea traduceam – mai ales texte medicale, dar
și un roman de Andrei Makine – ca să pot plăti chiria (care era
cam cât tot salariul de rezident la psihiatrie, salariu mai mare
față de al colegilor de alte specialități datorită „sporului
de periculozitate”). Am început un doctorat în antropologie (l-am
abandonat). Ziua sorbeam cu nesaț fiecare scenă cu oameni din
stradă, din tramvaiele treizeci și doi și opt, din piețele
Rahova, „Nichi Scorpion” și Chirigiu. Le transcriam apoi în
povestiri într-un blog personal, în jurul căruia – onoare
inexplicabilă – se adunaseră cei mai interesanți oameni pe care
îi întâlnisem vreodată. Totul în jurul meu era fierbinte și viu
ca un roman sud-american, doar că adevărat și palpabil. Mă visam
rapsodul Ferentarilor. Eram îndrăgostit, aveam prieteni buni, eram
în rândul lumii, eram fericit. Și aveam enorm de învățat. Poate
că viziunea mea asupra cartierului era romantică, dar nu era
fantasmagorică: înțelegeam sărăcia și suferința zilnică, dar
vedeam cum oamenii îi fac față. Propria mea mică dramă a
devenit, treptat, un mizilic. Rahova a fost a treia mea școală,
unde am observat opusul suferinței. Termenul tehnic e reziliență,
dar vorba asta pare să nu spună cât ar trebui.
Trei școli, trei formări, toate
trei concentrate în aceiași patru ani. Spitalul de psihiatrie,
bătrâna doamnă C., cartierul Rahova. Ele sunt în mijlocul CV-ului
meu, cu litere aldine. Le-am absolvit cam în același timp: doamna
C. a murit, am dat examenul de specialitate, am plecat din Rahova
înapoi în mica mahala natală (din care nu mai rămăsese aproape
nimic) și la scurt timp am plecat în Franța, neștiind sigur dacă
o să mă mai întorc. Învăț și azi, sunt eternul student,
eternul adolescent, dar ce mă legitimează pe mine, psihiatrul, sunt
acele trei școli: fenomenul, suferința și reziliența. Nu mai am
de mult aceeași fascinație pentru enigma delirurilor, viața reală
mi se pare incomparabil mai interesantă. Mă întreb dacă mă pot
numi cu adevărat psihiatru sau meseria mea e una hibridă și fără
nume încă inventat, ceva între medicină, antropologie și poezie.
Orice o fi, mă paște doar teama că nu sunt demn de ea, de tot ce
am învățat. Dar mă străduiesc.