Familia nu presupune un el şi o ea, nu înseamnă
neapărat un soţ şi o soţie, cu atât mai puţin un certificat de
căsătorie. Familia presupune prietenie, respect, sprijin reciproc,
oameni dispuşi să îmbătrânească unul alături de celălalt. În sensul cel
profund, familia e un univers în sine, cu bune şi rele, cu cele
frumoase, dar şi mai puţin plăcute, cu urcuşuri şi coborâşuri. Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are All Right)
este, într-un fel, un film american atipic, neconvenţional prin cuplul
pe care îl prezintă: două lesbiene duc o viaţă minunată alături de cei
doi copii ai lor, concepuţi prin inseminare artificială. Totul e
simpatic până într-o bună zi, când Joni, fiica lor, împlineşte 18 ani şi
este îndemnată de fratele mai mic, Laser, să contacteze banca de spermă
spre a afla identitatea tatălui biologic.
O poveste de familie care din start are cele
mai speciale date cu putinţă: cele două lesbiene, trecute de prima
tinereţe, interpretate de Annette Bening şi Julianne Moore,
trăiesc un adevărat şoc atunci când proprii lor copii ajung să pretindă
întâlnirea tatălui natural. De la bun început, familia lor este una
dintre cele mai dezgheţate cu putinţă: Nic (Annette Bening) este fără
nicio îndoială mâna de fier a casei, cea care ţine totul împreună,
carieristă convinsă (medic ginecolog), afectuoasă şi iubitoare, în vreme
ce Jules (Julianne Moore) reprezintă partea diafană a cuplului, mai
artistă şi mai visătoare, peisagist urban care s-a dedicat întru totul
creşterii copiilor, renunţând în acest fel la orice job, suferind într-o
oarecare măsură pentru toate acestea. În ceea ce îi priveşte pe Joni şi
Laser, sunt doi adolescenţi absolut normali, înconjuraţi de dragoste şi
afecţiune, aflaţi pe punctul de a-şi lua zborul de sub aripa
ocrotitoare a mamelor – Joni urmează să plece la facultate, lucru care
declanşează de fapt o altă latură a dramei. Lisa Cholodenko,
regizoarea, reuşeşte să închege o comedie emoţionantă, presărând
probleme absolut fireşti şi tipice oricărei alte familii: lipsa de
comunicare apărută odată cu trecerea timpului, lipsa de afecţiune dintre
cele două femei ori epuizarea oricărei urme de susţinere pentru visele
partenerului de viaţă. Cholodenko dovedeşte extrem de multă fineţe şi
rafinament atunci când vine vorba de afişarea chestiunilor conjugale, nu
transformă totul în tragic, nu cade în zona melodramei, dar nici nu
lasă să se transforme într-o comedie uşoară de dragul hohotelor de râs. Odată intrat în viaţa lor, Paul – Mark Ruffalo
– nu e decât „donatorul“, nimic mai mult, însă ce se întâmplă atunci
când copiii simt nevoia să se apropie mai mult, descoperind un tată,
atipic şi el, pe care, într-un fel, nu l-au avut până acum? Practic,
familia este bine-mersi până când răsare în peisaj omul care a făcut
toate acestea posibile. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru,
Viaţa medicală.