Newsflash
Diverse

Biologie inteligentă şi medicină personalizată

de Alexandra NISTOROIU - iul. 17 2015
Biologie inteligentă şi medicină personalizată

Al 14-lea congres al Societăţii europene de neurofarmacologie clinică (ESCNP) a avut loc la Cluj, la începutul lunii iunie, în cadrul „Zilelor creierului“, eveniment organizat de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii. Boala Parkinson şi accidentul vascular cerebral au fost temele abordate cu prioritate, perspectivele patologice şi biologice combinându-se cu prezentarea noilor direcţii de cercetare în neurofarmacologie. Experţi din Germania, Italia, Israel şi România au vorbit despre schimbările de paradigmă, strategiile care au dat greş şi cele care oferă în prezent speranţe pentru crearea unor medicamente care să oprească evoluţia bolilor neurodegenerative.

 

 

    ESCNP este preocupată de extinderea cercetării fundamentale în domeniu şi crearea unor elemente stabile de management al cercetării clinice. „Viitorul nu este al medicamentelor cu ţintă unică, clasice, ci al cândva aşa-ziselor dirty drugs, în prezent descrise ca medicamente inteligente, pleiotrope şi multimodale. Înţelesul clasic al medicamentului este o moleculă bine descrisă, dar un medicament biologic poate fi o combinaţie de molecule şi este clar că viitorul va fi al intervenţiilor farmacologice de tip multimodal în patologiile multifactoriale neurodegenerative, unde şansele de a ne atinge scopul terapeutic cu un medicament monomodal sunt aproape inexistente“, a declarat prof. dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele ESCNP.

 

Eritropoietina: posibilităţi şi limite

 

Prof. dr. Dirk Hermann    Prof. dr. Dirk Hermann (Essen) a vorbit despre promovarea recuperării neurologice şi a neuroplasticităţii în ischemia focală. Microvascularizaţia cerebrală şi celulele gliale răspund la stresul ischemic şi la tratament, creând un mediu care permite recuperarea eficientă. Celulele progenitoare adiacente leziunii cerebrale, dar şi cele aflate la o distanţă mai mare de aceasta, pot prolifera şi interacţiona cu elementele vasculare din ţesutul perilezional, stimulând în continuare plasticitatea creierului şi recuperarea neurologică. Aceşti factori interacţionează într-o dinamică intensă, facilitând răspunsuri orchestrate temporal şi spaţial în reţelele cerebrale. Dată fiind complexitatea acestor sisteme, tratamentele care stimulează aceste mecanisme endo­gene de neurorestaurare pot provoca şi efecte adverse, nedorite. În cercetările experimentale, au fost identificate reacţii adverse în trei contexte: atunci când tratamentele de neurorestaurare au fost administrate animalelor cu boli asociate severe, după tromboliza cu alteplază şi când terapia a fost iniţiată în afara ferestrei terapeutice.
    Hermann a descris o serie de cercetări realizate de echipa sa privind utilizarea eritropoietinei (EPO) în neuroreabilitarea pacienţilor cu accident vascular cerebral (AVC) ischemic. Administrată în fază postacută, EPO poate avea beneficii asupra neuroregenării secundare, previne pierderea de celule neuronale şi scade atrofia. În plus, reduce formarea cicatricilor gliale, care interferează cu formarea de noi axoni. Potrivit lui Hermann, pentru administrarea EPO ar exista o fereastră optimă de două săptămâni post-AVC. Specialistul german atrage însă atenţia asupra interacţiunii dintre EPO şi tPA: administrată singură, eritropoietina reduce neuroinflamaţia, dar se pare că are o interacţiune nefavorabilă cu activatorul tisular al plasminogenului, fapt demonstrat de rezultatele nefavorabile ale unui studiu de mari dimensiuni al cărui design nu luase în calcul această posibilitate.
    Angiogeneza terapeutică a fost unul dintre conceptele subliniate de profesorul Hermann, care a publicat studii pe această temă încă de acum cinci ani. În creierul ischemic, formarea vaselor capilare este stimulată spontan ca răspuns la AVC, iar ea poate fi stimulată şi terapeutic, cu ajutorul unor factori de creştere ca VEGF (studiile pe animale au arătat că acesta induce puternic angiogeneza cerebrală). VEGF acţionează, de asemenea, asupra plasticităţii tractului piramidal: plasticitatea creşte mai degrabă controlateral leziunii decât ipsilateral.
    O atenţie specială trebuie acordată pacienţilor care suferă de ateroscleroză, deoarece la aceştia este serios afectată angiogeneza. La pacienţii cu hiperlipidemie, beneficiile VEGF asupra angiogenezei cerebrale se pierd sau scad. Faptul că efectele angiogenetice ale VEGF se pierd în caz de hiperlipidemie afectează aproximativ jumătate din pacienţii cu AVC.

 

Terapiile multimodale

 

Prof. dr. Dafin F. Mureşanu    Suportul farmacologic în leziunile traumatice cerebrale (TBI) şi în leziunile măduvei spinării au făcut obiectul prezentării susţinute de prof. dr. Dafin Mureşanu (Cluj-Napoca). TBI sunt o cauză majoră de deces şi dizabilitate, iar incidenţa acestora este în creştere.
    Leziunile cerebrale contuzionale diferă de leziunile axonale difuze, având o componentă mult mai mare de răspuns inflamator, caracterizat adesea de progresia leziunii: 25–45% din contuziile cerebrale vor creşte în dimensiune semnificativ.
    Cel mai important mecanism al leziunii este sindromul deconectării între diferitele reţele ale creierului, iar acest aspect a fost lămurit ştiinţific abia în ultimii ani, a explicat profesorul Mureşanu.
    Strategiile generale pentru tratamentul TBI includ: resuscitarea rapidă, evacuarea promptă a ţesuturilor lezate atunci când există indicaţie, terapie intensivă adecvată, adaptivă, sprijin farmacologic pentru neuroprotecţie, neurorecuperare şi reabilitare pe termen lung (în unele cazuri). Moleculele endogene (de exemplu, factorii neurotrofici) sunt implicate în neuroprotecţie. Există două categorii mari de molecule: monomodale (cele care influenţează un singur proces neurobiologic: neuroprotecţie, neuroplasticitate, neuro­troficitate sau neurogeneză) şi multimodale (capabile să influenţeze toate cele patru procese neurobiologice). Conform preşedintelui ESCNP, pentru a conecta tratamentul de fază acută (neuroprotecţia) cu cel pe termen lung (neurorecuperarea), medicamentele cu efecte multimodale ar trebui să primească o mai mare atenţie.

 

Boala Parkinson nu este o boală

 

    Cât de departe suntem de dezvoltarea unor medicamente care să oprească evoluţia bolii Parkinson şi ce putem face ca să ajungem mai repede acolo? A încercat să lămurească aceste întrebări prof. dr. Amos Korczyn (Tel Aviv), care a făcut, de asemenea, o pledoarie pentru înţelegerea maladiei ca sindrom, nu ca boală, şi pentru orientarea abordărilor către medicina personalizată. Ceea ce numim boală Parkinson este rezultatul contribuţiilor mai multor factori genetici şi de mediu, sindromul clinic fiind rezultatul convergenţei fenotipice. Mai multe anormalităţi metabolice sunt, cel mai probabil, cauza neurodegenerării în boala Parkinson. Identificarea acestor procese poate reprezenta strategia dezvoltării unor terapii individualizate, care să modifice evoluţia bolii, a explicat specialistul.
    Definiţia clinică a bolii Parkinson este relativ simplă: o boală predominant neuromotorie, progresivă, cronică şi care debutează la vârstă adultă. Definiţia patologică însă nu există: „Patologii din întreaga lume nu au căzut de acord asupra niciunei definiţii formale“, spune Korczyn. În acelaşi timp, există o eterogenitate clinică a bolii Parkinson: tremor predominant, tipul akinetic rigid, tulburare a mersului cu instabilitate posturală, deficit de dopamină observabil prin mijloace imagistice. Fenotipic, aceste forme sunt diferite. Pe de altă parte, se evidenţiază şi o eterogenitate genetică a maladiei: boala Parkinson cu transmitere mendeliană este asociată cu mutaţii foarte rare în diferite gene.
    Şi factorii de mediu pot contribui la dezvoltarea bolii Parkinson (expunerea la toxine, traumele cerebrale), dar sunt şi factori protectori (acidul uric, fumatul, cafeina, antiinflamatoarele non-steroidiene), deşi niciunul din aceşti factori nu este suficient pentru a provoca sau apăra împotriva dezvoltării afecţiunii, ci este nevoie de o acţiune sinergică.
    Ţinând cont de eterogenitatea patologică, genetică şi clinică a bolii Parkinson, este greu să privim afecţiunea ca pe o singură boală. Există în schimb o convergenţă a fenotipurilor, în timp întregindu-se tabloul manifestărilor clinice. „De ce nu considerăm Parkinson o boală? Sunt foarte multe manifestări clinice diferite, nu cunoaştem etiologia, nu avem biomarkeri, din punct de vedere patologic, în unele cazuri vezi depozite alfa-sinucleice, în altele nu“, a explicat profesorul Korczyn, care a subliniat că nu există doi pacienţi cu aceeaşi boală Parkinson şi că sunt diferite căi fiziopatologice care duc la ceea ce numim boala Parkinson. Contribuţii mici de la multiple gene, alături de mici contribuţii de la diferiţi factori de mediu duc însumate la neurodegenerare şi la un fenotip al bolii Parkinson. De aceea este imposibil să dai o singură definiţie patologică atotcuprinzătoare a bolii Parkinson.
    Ca să poată fi dezvoltată o terapie care să modifice evoluţia bolii Parkinson, ar trebui atacate separat diferitele căi fiziopatologice. Trebuie să ne uităm cu mai multă atenţie la genele asociate cu boala Parkinson, care pot fi grupate în mai multe categorii, în funcţie de efectele bănuite: stres oxidativ, neuroinflamaţie, defecte ale metabolismului proteic. Poate fi făcută şi o clasificare a toxinelor care cauzează parkinsonism: toxine care afectează funcţiile mitocondriale şi toxine ale sistemului ubiquitin-proteazomic. Astfel, pot fi evidenţiate mai multe căi patogene care duc la un anumit fenotip. Una din traiectorii, de pildă, este: defect al metabolismului proteic – disfuncţie a proteazelor – autofagie – neurodegenerare – boală Parkinson tip A. O alta: disfuncţie mitocondrială – stres oxidativ – mitofagie – neurodegenerare – boală Parkinson tip B. Încercarea de a găsi o singură ţintă terapeutică pentru toate aceste căi patogene diferite este sortită eşecului, ne convinge Amos Korczyn. Cea mai bună cale de intervenţie este una care să atace markerii intermediari, lucru care s-a întâmplat deja (numai) în cazul parkinsonismului vascular, pentru care sunt trataţi factorii de risc vascular.

 

Calitatea vieţii în boala Parkinson

 

Prof. dr. Leontino Battistin    Boala Parkinson este singura afecţiune neurologică cu simptome atât de variate implicate în diferite sisteme anatomice şi fiziologice; doar sistemul senzorial periferic şi cel cerebelar nu sunt implicate. Aproape toţi pacienţii cu boală Parkinson experimentează şi simptome non-motorii, care afectează calitatea vieţii chiar mai mult decât simptomele motorii. Acestea sunt frecvent subraportate de pacienţi şi insuficient de bine recunoscute de practicieni. În plus, ştim prea puţine despre felul în care evoluează aceste simptome şi răspunsul lor la medicaţia dopaminergică. După cum a arătat profesorul Leontino Battistin (Veneţia), răspunsul unui simptom non-motor individual la tratamentul dopaminergic depinde de mecanismul de la baza dezvoltării sale.
    Simptomele non-motorii pot fi declanşate de variate procese, o parte generate de implicarea predominantă a circuitelor non-dopaminergice, altele secundare medicaţiei. În acelaşi timp, unele comorbidităţi ale bolii Parkinson pot duce la manifestări clinice care să imite simptomele non-motorii legate de boala Parkinson, ceea ce le-ar face cel mai probabil refractare la tratamentul dopaminergic. Studiile au arătat că unele simptome non-motorii specifice sunt ameliorate de agoniştii dopaminei, a explicat profesorul italian. Cele mai recente rezultate sunt legate de rotigotină, un agonist administrat transdermic cu ajutorul unui plasture, care arată efecte benefice semnificative în tulburările somnului nocturn. Pramipexolul a fost, de asemenea, testat şi s-a arătat eficient în ameliorarea depresiei şi apatiei experimentate de o parte din pacienţii cu boala Parkinson.

 

Virusuri şi parkinsonism

 

Prof. dr. Peter Riederer    O foarte interesantă expunere despre relaţia virusuri–parkinsonism i-a aparţinut profesorului Peter Riederer (Würzburg). Deşi interacţiunea dintre infecţiile virale şi structurile creierului este cunoscută şi explicită încă de acum 90 de ani, de la pandemia de gripă care a cauzat parkinsonismul postencefalitic, impactul virusului la nivelul neurotransmiţătorilor nu este încă suficient de bine înţeles.
    În cazul bolii Parkinson, pare să existe un dezechilibru de origine virală în felul în care acţionează fiziologia legată de neuromelanină. O ipoteză recentă este aceea că integrarea materialului genetic viral în celulele liniei germinative a primatelor poate juca un rol în patogeneza bolii Parkinson induse de virus. Epigenetica integrează în mare măsură direct în genom stimulii de mediu, în special când aceştia sunt foarte puternici. Metilarea ADN poate proteja exonul şi bloca expresia elementelor virale integrate în genomul gazdei. După cum a explicat Peter Riederer, metilarea ADN nu guvernează doar expresia genelor umane codificatoare de proteine, ci este necesară şi pentru a stopa elementele virale endogene, care pot fi generate de toate tipurile principale de virusuri care afectează celulele eucariote. Elementele virale endogene împrumută proprietăţi atât de la virusurile exogene, cât şi de la genele umane.
    Activarea elementelor virale endogene în genomul uman se poate face prin infecţie virală directă – un exemplu este parkinsonismul cauzat de encefalita letargică; acest parkinsonism indus de virus are o simptomatologie clinică bine cunoscută, care cuprinde şi probleme cognitive.
    Deşi lipsesc particulele virale în cazul encefalitei letargice, date experimentale obţinute recent de la şoareci infectaţi cu virusul H5N1 indică transportul virusului din sistemul nervos periferic către cel central, formarea depozitelor de alfa-sinucleină şi activarea microgliei, caracteristice bolii Parkinson. Pierderile neuronale în substanţa neagră au fost iniţiate de H5N1 şi în cercetări experimentale ce au folosit virusul imunodeficienţei umane, generându-se astfel un model pe primate pentru parkinsonismul indus de HIV. Riederer a lucrat multă vreme pe proiecte cu această temă. Potrivit lui, levodopa şi selegilina au combătut deficitul de dopamină pe modelul animal, dar au agravat patologia indusă de virus. În consecinţă, trebuie reevaluate strategiile terapeutice pentru pacienţii seropozitivi cu parkinsonism.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe