Trei zile de vară, două săli parcă
incomod de elegante, sute de pahare cu cafea proaspătă, Gaudeamus igitur cântat de câteva ori, o sută de postere expuse
virtual, 2.400 de participanţi şi peste 80 de lectori. Aşa ar arăta un bilanţ
concentrat al ediţiei a doua a congresului Universităţii de Medicină şi
Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, desfăşurat la Palatul Parlamentului.
Evenimentul şi-a căutat identitatea între doi poli: punerea în valoare a
personalităţilor deja consacrate ale lumii medicale de la noi şi cerinţa de nou
şi modern a publicului tânăr. Şase experţi internaţionali din tot atâtea specialităţi,
distinşi cu titlul de doctor honoris
causa al UMF „Carol Davila“, au reprezentat, de fapt, liantul manifestării,
oferind cele mai inspirate prelegeri din program şi făcând trecerea de la
clasica sobrietate a cadrului academic spre o abordare deschisă şi prietenoasă.
Pledoarie pentru gândirea critică
Fost preşedinte al Asociaţiei Europene de
Ecocardiografie şi profesor de cardiologie la Universitatea din Cardiff (Marea
Britanie), prof. dr. Alan Fraser a
insistat, în prelegerea sa, asupra folosirii gândirii critice în medicină, în
special pentru oferirea unui diagnostic imagistic inteligent. Expertul în
cardiologie şi-a început expunerea amintind că imagistica a crescut în importanţă
mai mult decât orice altă practică diagnostică la începutul acestui mileniu.
Potrivit unui studiu publicat în 2009 în New
England Journal of Medicine, în intervalul 2000–2007, folosirea imagisticii
în scop diagnostic a înregistrat o creştere de aproximativ 70% faţă de alte
teste diagnostice. Totuşi, folosirea intensă a acestor instrumente de
diagnostic din ce în ce mai sofisticate nu înseamnă neapărat diagnostice mai
corecte. „Nu avem nevoie de mai multe teste în medicină, ci este necesar să le
folosim mai bine: testul potrivit, la momentul potrivit, în contextul potrivit“,
a fost mesajul central al prezentării susţinute de profesorul britanic.
Alan
Fraser crede că medicii ar trebui să îşi pună mai des întrebări despre raţionamentele
pe care le folosesc în luarea deciziilor, deoarece „Suntem prea încrezători.
Toţi credem că ştim mai mult decât doctorul obişnuit. Alţi medici fac greşeli,
nu noi. Cu toate astea, până la 30% din pacienţi ajung să fie diagnosticaţi greşit“.
Vestea bună – dacă e să existe una – este că doar 3% din aceste erori de
diagnostic sunt urmarea cunoştinţelor insuficiente ale medicilor, restul ţine
de rigoarea procesului de gândire. Prin urmare, erorile ar putea fi rezolvate
prin crearea unui sistem care să nu pună toată responsabilitatea asupra unui
individ, ci să confere siguranţă verigilor sale, ridicând bariere succesive şi
furnizând mecanisme de apărare împotriva potenţialelor riscuri.
Diagnosticul normalităţii
O întrebare foarte interesantă ridicată de
prezentarea profesorului Fraser a fost: cum
diagnosticăm normalitatea? El a povestit despre participarea sa la un panel
de experţi, invitaţi să discute modul de diagnosticare a insuficienţei cardiace
cu fracţie de ejecţie normală: „Am votat care trebuie să fie fracţia de ejecţie
normală – 45, 50 sau 55%, nu a fost vorba de o discuţie bazată pe dovezi, pe
baze ştiinţifice“. În cardiologie nu există încă un consens cu privire la
definirea normalităţii: ar trebui să luăm în calcul toată populaţia sau doar
indivizii sănătoşi? Descriem intervale de referinţă sau definim valorile
normale în funcţie de impactul asupra consecinţelor clinice? Sunt doar câteva
din întrebările lansate de britanic, care avertizează că trebuie să evităm
supradiagnosticarea, în condiţiile în care definirea normalului are, în fond,
un caracter arbitrar.
Definind o serie de limitări ale celor mai
frecvent folosite analize imagistice în cardiografie şi ilustrând cu studii de
caz aceste idei, specialistul afirmă că este nevoie ca medicii să îşi schimbe
paradigma clinică: „Ar trebui să tratăm funcţia anormală, nu imaginile anormale.
Nu întotdeauna imagistica are răspunsul“. În cazul ecocardiografiei, de
exemplu, dependentă atât de operator, cât şi de observator, trebuie găsite căi
pentru a reduce greşelile de interpretare provenite din diagnosticarea rapidă
pe criterii vizuale, dar şi erorile de precizie ale aparatelor de diagnostic.
Profesorul Fraser crede că modalitatea cea mai bună de a preda medicina este de
a antrena judecata, nu memoria studenţilor. El s-a arătat emoţionat la primirea
titlului de doctor honoris causa al
UMF „Carol Davila“, mărturisind că, pe parcursul colaborării de 20 de ani cu
medicii români, i s-a părut fascinant să observe schimbările produse la noi în ţară
după înlăturarea lui Ceauşescu.
Un an de întârziere
Rămânem în sfera imagisticii cu prof. dr. Nicholas Gourtsoyiannis,
fondator al Societăţii Europene de Radiologie, al şcolii Europene de Radiologie
şi secretar general al Societăţii Internaţionale de Radiologie. Un om mic de
statură, dar ale cărui gesturi şi ţinută arată că e conştient de mărimea sa
profesională. Acum profesor emerit la Universitatea din Creta, Gourtsoyiannis
s-a dedicat intens radiologiei intestinului subţire. La Bucureşti a vorbit
despre cele mai frecvente tumori maligne primare ale intestinului subţire,
insistând asupra corelaţiilor radiologice patologice.
Neoplasmele la nivelul intestinului subţire
se întâlnesc rar, iar tabloul lor clinic nespecific nu face decât să complice şi
mai mult diagnosticul. Examinarea radiologică inadecvată sau interpretarea
incorectă a rezultatelor radiologice duce la o întârziere de 12 luni, în medie,
în diagnosticarea tumorilor maligne primare ale intestinului subţire.
„Clinicienii şi radiologii trebuie să se gândească mai mult la aceste tipuri de
tumori şi să aplice cele mai sensibile tehnici disponibile pentru a le
descoperi. În acest context, cheia o reprezintă conexiunile
radiologie–patologie, deoarece vorbim de tumori rare: pentru a înţelege cum au
apărut, trebuie să ne gândim la ce s-a întâmplat, să vedem cum evoluează şi să înţelegem
cu adevărat de ce sunt produse imaginile respective“, a explicat
Gourtsoyiannis.
Adenocarcinomul este o leziune simptomatică
solitară, cel mai adesea localizată proximal, ce include combinaţii de leziuni
inelare constrictive, defecte de umplere şi mase ulcerate şi/sau polipoide. La
CT, apare ca o masă focală bine definită, singulară, care cauzează îngroşarea
pereţilor şi îngustarea lumenului. La aproximativ 50% din pacienţi, apare şi
adenopatie.
Din punct de vedere radiologic, limfomul
prezintă un spectru larg de rezultate, ce includ îngustarea lumenului cu
distrugerea mucoasei, multiple defecte de umplere polipoide intraluminale,
ulceraţie amplă, dilatare anevrismală, masă excavată mare şi formarea de
fistule. Implicarea mezenterului înseamnă mase confluente slab definite învelind
ansele intestinale şi adenopatie mezenterică.
Tumorile
carcinoide sunt cel mai bine recunoscute pe CT, pe baza afectărilor
mezenterice, cuprinzând o masă de ţesut moale uniform, posibil asociată cu fâşii
de ţesut moale linear, care se răspândesc în mezenterul înconjurător într-un
tipar stelat, în timp ce deplasează ansele intestinale adiacente. Mărimea
acestor tumori este un indicator bun al prognozei: cele mai mici de 1 cm sunt
aproape întotdeauna benigne, cele care ajung la 2 cm sunt maligne.
Tumorile
stromale gastrointestinale (GIST) cresc lent, predominant extraluminal,
excentric şi sunt predispuse la dezvoltarea de schimbări degenerative: necroză,
sângerare, calcificare, fistule sau infecţii secundare. Determinarea potenţialului
malign al acestor tumori se bazează pe factori ca localizarea, mărimea, gradul
de diferenţiere celulară şi pleiomorfism, prezenţa/absenţa necrozei. Aspectul
radiologic al GIST este caracteristic. La tranzitul baritat, principala
caracteristică este o masă mare, extrinsecă, non-obstructivă, care deplasează
sau distorsionează ansele intestinale adiacente umplute cu bariu. Pot apărea
ulceraţie, cavitaţie sau formare de fistule. Mai rar, se prezintă ca nişte
cavităţi mari umplute cu bariu şi poate fi dificil să identifici conexiunea
dintre cavitate şi intestinul subţire. Este motivul pentru care investigaţia
IRM a îmbunătăţit semnificativ evaluarea preoperatorie a acestor tumori, arătând
mărimea, forma şi amplitudinea leziunii, uniformitatea densităţii, tiparele de
creştere şi putând indica prezenţa metastazelor la nivel ficatului,
peritoneului sau în alte localizări. Până în anul 2000, diagnosticul
inconsistent al GIST a contaminat literatura medicală cu o serie de cazuri de
leiomiom şi leiomiosarcom, a explicat profesorul Gourtsoyiannis. Încă nu au
fost dezvoltate, din punct de vedere radiologic, criteriile necesare pentru a
separa GIST de alte tumori mezenchimale non-epiteliale ale intestinului subţire.
Există o serie de avantaje ale folosirii imagisticii prin rezonanţă magnetică
pentru diagnosticarea acestor tumori: permite caracterizarea componentelor
tumorii (hemoragii, necroze), înregistrarea activităţii tumorale şi
monitorizarea răspunsului la tratament.
Să faci cât mai puţin
rău
Profesorul
austriac Selman Uranüs are o eleganţă
discretă în gesturi şi vorbeşte exact cum te-ai aştepta să vorbească un chirurg
talentat: ferm, măsurat, alegându-şi cuvintele cu precizie de bisturiu.
Profesor şi conducător al departamentului de cercetare în chirurgie la Universitatea
din Graz, Austria, el este expert în chirurgia minim invazivă, traumatologia
viscerală şi chirurgia de urgenţă. A fost unul dintre primii susţinători ai
laparoscopiei şi ai chirurgiei minim invazive, mergând de la studii pe
animale la aplicaţii clinice din ce în ce mai pretenţioase, cu instrumente
tot mai mici şi tehnici tot mai sofisticate, inclusiv realitatea virtuală şi
robotica.
Profesorul
Uranüs a pregătit pentru congresul UMF o prezentare completă a evoluţiei de până
acum a chirurgiei şi a celor mai interesante perspective de dezvoltare
viitoare a specialităţilor chirurgicale. Când arată o fotografie a unei operaţii
realizate la începutul secolului trecut, la Berlin, e greu să nu rămâi înmărmurit
de condiţiile rudimentare în care se petrecea intervenţia. Povesteşte apoi
despre cele mai importante realizări ale ultimului secol şi aminteşte că „Încercăm
şi astăzi să urmăm îndemnul lui Hipocrat: Să
nu faci rău nimănui! Dar în chirurgie nu e posibil. Fără să faci o traumă
corpului uman, nu poţi realiza intervenţia. De aceea, realizările noastre se măsoară
în capacitatea de a face cât mai puţin rău cu putinţă“. În viziunea
austriacului, asta nu se poate obţine decât prin chirurgia minim invazivă,
care, ideal, ar trebui să fie realizată prin orificiile fiziologice ale
corpului uman.
Chirurgia
zilelor noastre trebuie să se îndrepte spre reducerea numărului de porturi,
spre operaţia cu un singur port, care lasă în urmă o singură cicatrice, sau
chiar spre chirurgia NOTES, care se face fără cicatrici. Reducerea numărului de
porturi ar aduce după sine o rată de mortalitate mai mică şi mai puţină durere
asociată intervenţiilor.
Prezintă
apoi o scenă dintr-un SF filmat în urmă cu 14 ani, o operaţie realizată de un
robot. „În zilele noastre, nu mai este o poveste. Folosim de rutină sisteme
robotice în sălile noastre de operaţie.“ Apoi, profesorul din Graz prezintă
sistemul electronic Zeus, cu ajutorul cărora pot fi realizate operaţii chiar şi
de pe alt continent. „Avem nevoie de instrumente care să performeze chiar mai
bine decât mâinile noastre. Acum folosim instrumente laparoscopice, tratamente
endovasculare şi mâini robotice, dar experimentăm cu microroboţi şi ne vom muta
curând pe teritoriul nanoroboticii, către nanotehnologie“, explică Uranüs.
Natura şi
nanotehnologiile sale
Nu
doar tehnica, ci şi filosofia din spatele chirurgiei s-a schimbat radical. Astăzi,
chirurgii ştiu că motivul din spatele funcţionării proaste a ţesuturilor are
baze moleculare, aşa că susţin autovindecarea corpului. Nu mai caută să vindece
ei, ci să se asigure că organismul se va vindeca singur. Operează macroscopic,
dar caută răspunsuri la nivel microscopic şi molecular şi au înţeles: cu cât se
poartă mai blând, cu atât sunt mai mici riscurile de complicaţii.
Pe măsură
ce câştigă teren nanomedicina, chirurgii trebuie să înţeleagă că natura este
cel mai bătrân nanotehnolog şi să înveţe de la ea. Microroboţii vor permite o
serie de intervenţii sofisticate, precum chirurgia robotică intraoculară (aflată
în faza experimentală). În chirurgia oncologică, a fost demonstrat deja că o
serie de schimbări în ADN ar putea creşte tendinţa de autovindecare a
tumorilor. În intervenţiile chirurgicale asistate de nanoparticule, orientarea
nanoparticulelor către diferite tumori serveşte drept ghid vizual pentru îndepărtarea
corectă a ţesutului malign, a explicat chirurgul austriac. În perspectiva
profesorului Uranüs, viitorul medicinii s-ar putea îndrepta către transcendenţă:
exploatarea evoluţiei noastre fiziologice în direcţia unui hibrid om-maşină cu
resurse augmentate.
15 ani pentru SCA3
Deşi
nu am la îndemână o statistică oficială, dr.
Thorsten Schmidt s-ar putea să fie, la 40 de ani, cel mai tânăr medic care
a primit până acum titlul de doctor
honoris causa al UMF „Carol Davila“. A şi glumit, foarte natural, pe tema vârstei
sale, chiar la ceremonia de acordare a titlurilor. Să nu credeţi însă că l-a
meritat mai puţin. Schmidt conduce grupul de cercetare pentru ataxia
spino-cerebeloasă tip 3 (SCA3) în cadrul Institutului de Genetică Medicală şi
Genomică Aplicată de la Universitatea din Tübingen. Geneticianul lucrează de nu
mai puţin de 15 ani la descifrarea mecanismelor genetice din spatele SCA3. A
generat unul dintre primii anticorpi împotriva ataxinei 3 şi a contribuit
semnificativ la generarea şi caracterizarea modelelor animale.
Alături
de echipa sa, a observat recent, cu ajutorul modelului animal pe rozătoare
pentru SCA3, că localizarea nucleară a proteinei afectate ATXN3 este necesară
pentru manifestarea simptomelor. ATXN3 rămâne inofensivă atâta vreme cât
proteina rămâne în citoplasmă. Apoi, Schmidt a identificat şi caracterizat
semnalele de transport intracelular în interiorul secvenţei de codare a ATXN3.
Proteinele implicate în transportul nucleo-citoplasmic recunosc aceste semnale
de localizare, controlează localizarea intracelulară a ataxinei 3, influenţând
astfel toxicitatea şi agregarea ATXN3 şi patogeneza bolii.
În
prezent, Schmidt şi echipa lui lucrează la un proiect menit să transforme
localizarea intracelulară a proteinei afectate în element esenţial pentru
crearea unei strategii terapeutice pentru această boală neurodegenerativă. Din
moment ce ataxina 3 este în mod normal localizată în citoplasmă, întrebările ce
se cereau răspunse erau: ce face ca ataxina 3 să fie transportată spre nucleu?
Cum este modelată această mişcare bidirecţională nucleu-citoplasmă? Controlarea
mecanismelor de transport ale ataxinei 3 este, aşadar, cheia unei strategii
terapeutice inovatoare pentru SCA3.
Această
ipoteză a fost testată pe şoarecii de laborator, folosind două modele diferite
cu semnale de localizare şi de export: unul prin care proteina era mutată spre
nucleu, celălalt care menţinea proteina în citoplasmă. Au fost apoi evaluate
amprentele mişcărilor rozătoarelor şi ipoteza a fost confirmată: abordarea
localizării proteinei influenţează progresia bolii.
Cercetătorii
au căutat apoi să afle dacă astfel de semnale de localizare există şi în
proteina însăşi. „Ca să rezum patru ani de teză a unuia dintre studenţii mei,
ei bine, există. Proteina de transport KPNA 3 este cea care transportă proteina
cauzatoare de boală din citoplasmă în nucleu“, explică Schmidt. Următorul pas
logic era să vadă, pe model animal, dacă anihilarea acestei proteine de
transport va opri progresia bolii. Au lucrat mai întâi pe drosofilă, alături de
Hervè Tricoire (Paris), iar concluzia cercetării a fost că scoaterea proteinei
de transport din ecuaţie elimină deficitul de activitate în modelul drosofilei
cu SCA3. Ulterior, la şoareci, a fost înregistrat acelaşi efect: anihilarea
proteinei de transport salvează trăsăturile fenotipice.
Pentru
a duce mai departe rezultatele, Schmidt şi echipa lui au căutat un compus care
să inhibe transportul din citoplasmă în nucleu, generând un model de testare,
care le permitea să monitorizeze localizarea intracelulară a ataxinei 3. Cu
ajutorul acestui model, au început să verifice rând pe rând o serie de compuşi
aflaţi deja pe piaţă, deci testaţi pentru siguranţă şi toxicitate, aprobaţi de
FDA, în speranţa că vor putea da unui medicament deja existent o nouă întrebuinţare.
Au descoperit patru astfel de compuşi care acţionau la nivel celular. Au urmat
testele in vivo, respectiv o
colaborare cu un centru din Portugalia pentru testarea pe viermi. Primele teste
au confirmat, iar acum experimentele pe rozătoare sunt în curs de desfăşurare.
„Când am început să lucrez pe SCA3, nu exista nici măcar un anticorp disponibil
pentru a detecta proteina. Până acum am fost în faza studierii mecanismelor, ca
să aflăm cum e cauzată boală, cum evoluează. Acum trecem spre faza translaţionării,
când vom transfera cunoştinţele din laborator către pacienţi. Dar va mai dura.
Ceea ce le pot spune pacienţilor pe care îi diagnostichează astăzi un
genetician este că sunt speranţe. Deşi au fost diagnosticaţi, debutul
simptomelor poate întârzia chiar şi zece ani, iar studiile sunt în plin progres
şi avem speranţe mari pentru dezvoltarea unui tratament“, explică medicul
german.
Dr.
Thorsten Schmidt a depăşit cu mult timpul alocat prelegerii sale, dar nu îşi încheie
prezentarea fără a mulţumi individual colegilor săi din echipa de cercetare şi
celor doi colaboratori amintiţi, din Portugalia şi Franţa. E un gest cât se
poate de uman. Momentul prezentării lui putea rămâne fără reproş, dacă
moderatoarea sesiunii, presată de respectarea programului, nu ar fi găsit de
cuviinţă să sară complet peste partea de Q&A. Cred că nu s-ar fi supărat
nimeni dacă programul mai întârzia puţin, pentru ca invitaţii să apuce să răspundă
întrebărilor venite din sală, mai ales că participanţii nu îi întâlnesc zi de
zi la congrese.
Un hormon subestimat
Profesor
de reumatologie la Universitatea din Genova, Italia, Maurizio Cutolo este preşedintele executiv al Ligii Europene
Anti-Reumatism şi îşi concentrează munca de cercetare în sfera neuroendocrinologiei.
La Bucureşti a vorbit despre rolurile biologice neaşteptate ale vitaminei D în
organism, sintetizând, de fapt, o serie de lucrări şi articole publicate
anterior de el. Astfel, Cutolo a explicat că vitamina D poate reduce riscul
pentru o serie de afecţiuni cronice, inclusiv multe tipuri de cancer, boli
infecţioase, diabetul tip 1 şi bolile reumatice autoimune.
Metabolitul
activ final al vitaminei D este considerat hormon steroidian graţie originii
sale din colesterol şi, precum glucocorticoizii, exercită activitate imunomodulatoare.
Investigaţiile patofiziologice confirmă că deficienţa severă de vitamina D, la
subiecţii predispuşi genetic, poate afecta negativ autotoleranţa şi răspunsurile
imune. Niveluri serice prea mici de vitamina D (sub 20 ng/ml) se întâlnesc
frecvent la pacienţii cu boli autoimune.
În
ceea ce priveşte variaţiile în disponibilitatea sezonală a vitaminei D, un
studiu publicat de Cutolo în 2006 arăta că oamenii care trăiesc în zone la o
latitudine mai mare au risc mai crescut de artrită reumatoidă, mai ales iarna,
din cauza expunerii reduse la raze ultraviolete. De fapt, lumina UV ar putea
suprima autoimunitatea, scăzând riscul de artrită reumatoidă. Mesajul pe care a
insistat preşedintele EULAR: este foarte important să facem screening la
nivelul populaţiei generale pentru niveluri serice scăzute ale vitaminei D şi să
facem prevenţie folosind suplimente terapeutice.
Răspunsuri
tehnologice la întrebări bioetice
„Este
o mare onoare să fiu primit în familia academică a Universităţii „Carol
Davila“. Vă mulţumesc foarte mult. Sunt foarte bucuros să vin în faţa voastră
ca prieten şi coleg şi vă promit să nu vă mai stric limba“, a rostit molcom,
dar aproape perfect în limba română, prof.
dr. Heiner Fangerau, la primirea titlului de doctor honoris causa. Specialistul în bioetică şi istoria medicinii
conduce Institutul de istoria, filosofia şi etica medicinii la Universitatea
din Ulm, iar prof. dr. Octavian Buda, colaboratorul său, l-a descris astfel:
„Un profesor cu sufletul mereu deschis, la care am găsit întotdeauna un sprijin
imediat“.
În
cadrul congresului, profesorul Fangerau a oferit o perspectivă istorică asupra
evoluţiei problemelor de bioetică, aplicând o serie de concepte teoretice pe
dezbaterea actuală din jurul cercetării cu celule stem. Ambiguitatea morală nu
pune la îndoială scopul medicinii regenerative (unul nobil), ci mecanismele
folosite pentru a atinge acest scop. Din punct de vedere critic, aceste preocupări
au ca sursă două probleme: în primul rând, crearea de fiinţe care în mod normal
nu ar exista în natură (clone), în al doilea rând, exploatarea şi îndepărtarea
de potenţiale vieţi umane (embrionii generaţi prin clonare terapeutică sau din
cultivarea de celule stem, care, teoretic, ar putea deveni fiinţe umane, dacă
ar fi lăsaţi să se dezvolte). Dilemelor morale li se adaugă şi considerente
tehnice: de exemplu, unele studii arătau că celulele stem implantate în
creierul unei rozătoare pot genera tumori, un efect advers inacceptabil. De
aceea, explică specialistul, întrebarea nu este doar: ar trebui să aibă biomedicina libertate de acţiune?, ci şi poate biomedicina să facă tot ceea ce
pretinde că va face?
„Încercăm,
de multe ori, să căutăm rezolvări tehnologice la problemele bioetice. Poate părea
raţional, dar este imposibil şi analiza retrospectivă o arată“. Ca să susţină
această perspectivă, profesorul Fangerau se întoarce cu 110 ani în urmă, la
Jacques Loeb, care a creat partenogeneză artificială la aricii de mare.
Inventariind numeroasele reacţii critice pe care le-a primit Loeb de la
contemporanii săi, universitarul german explică: „oamenii se temeau că această
forţă a biologiei, a biotehnologiei şi a biomedicinii ar putea să submineze
valorile morale tradiţionale“. În acele timpuri, viziunea dominantă asupra
lumii era una organologică, caracterizată de credinţa că o forţă vitală leagă părţile
individuale ale unui organism, interconectate indisolubil. Principalele
discipline ale acestei viziuni asupra lumii erau teologia şi filosofia, iar
epistemologia era marcată de tendinţe holistice şi corespondenţe între micro- şi
macrocosmos. Exista o relaţie ciclică între cercetător şi obiectul cercetării
sale, iar cercetătorul trebuia să acţioneze doar ca un observator care
raportează comportamentele şi caracteristicile naturii. Din această perspectivă,
experimentele care manipulau sau încercau să controleze natura erau considerate
ca atentând la ordinea naturală a lucrurilor. În viziunea organologică,
medicina regenerativă, transplantul, reproducerea artificială nu sunt expresii
ale creării, ci ale distrugerii naturii. Loeb avea însă o viziune mecanicistă
asupra lumii, credea că toate fenomenele vieţii sunt procese fizico-chimice şi
vedea partenogeneza ca un simplu pas în înţelegerea adevărată a vieţii.
Paradigma mecanicistă, care între timp a luat locul viziunii organologice ca
paradigmă ştiinţifică de bază, se defineşte prin pozitivism, materialism,
metodologii experimentale şi caută să ofere soluţii tehnologice la problemele
etice de origine biotehnologică, a arătat profesorul Fangerau.
Acces liber la educaţie
Dincolo de informaţiile de calitate
prezentate, am apreciat la cei şase invitaţi care au primit titlul de doctor honoris causa şi atitudinea
prietenoasă, deschisă cu care au întâmpinat întrebările şi discuţiile venite
dinspre public. Prietenoasă şi binevenită a fost şi decizia organizatorilor de
a permite accesul liber pentru studenţi şi medici.
Pe
parcursul manifestării au avut loc şi o serie de evenimente conexe, printre
care expoziţia de „anatomie artistică“ Inima
perfectă, semnată de anatomistul Florin Filipoiu, şi lansarea volumului „Grigore T. Popa. Jurnalul unui savant român
în America“, realizat de dr. Richard Constantinescu.
Alte
câteva puncte forte ale congresului
Experienţa deosebită a Spitalului Clinic de
Nefrologie „Dr. Carol Davila“, cu peste 300 de cazuri de noduli paratiroidieni
operaţi, a fost descrisă de prof. dr. Mircea Penescu, în cadrul prezentării:
„Vitamina D şi boala osoasă de origine renală“.
Tratamentele cu statine şi anticoagulantele
au fost discutate de prof. dr. Dragoş Vinereanu, prof. dr. Doina Dimulescu,
conf. dr. Şerban Bălănescu. Rar abordată la congrese, hipertensiunea pulmonară
a beneficiat de o sesiune separată, cu lucrări captivante.
Nu au lipsit discuţiile pe tema diabetului
zaharat: riscul cardiovascular, noile tratamente, complianţa, actualităţile
diagnostice în retinopatia diabetică. Sindromul metabolic la populaţia din România,
în special la pacienţii seropozitivi, a făcut obiectul unei sesiuni separate,
ca şi tumorile neuroendocrine pancreatice.
Perspectivele şi limitele terapiei cu celule
stem la copii au fost subiectele abordate de conf. dr. Adriana Coliţă. Invitat
de onoare la sesiunea „De la celule la imagini“, acad. Laurenţiu M. Popescu a
prezentat „De ce telocitele?“, lucrare care a provocat discuţii intense în sală.
Foarte interesantă a fost şi prezentarea
doctorului R. Arsenio-Guerrero, despre interdisciplinaritate în managementul
despicăturilor labio-maxilo-palatine. Acestea se tratează optim la vârste de până
la un an. Tratamentul este dificil, se realizează în două etape, întâi abordându-se
palatul moale şi apoi părţile osoase, având în vedere viteza de creştere
diferită în timp a acestor componente ale cavităţii bucale.
Dr. Ioana
SOARE |