Într-o abordare destinsă, şase experţi internaţionali din tot atâtea specialităţi au fost punctele de atracţie ale congresului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, desfăşurat recent.
Cum se stabileşte normalitatea în ecocardiografie, care sunt noutăţile din domeniul neoplasmelor de intestin subţire, în ce constă misiunea chirurgilor blânzi şi cum să îţi dedici 15 ani din viaţă pentru a descoperi un mecanism intracelular aflăm din relatarea semnată de Alexandra Nistoroiu.
"> Cei şase magnifici - Viața Medicală
Diverse

Cei şase magnifici

de Alexandra NISTOROIU - iul. 18 2014
Cei şase magnifici

Într-o abordare destinsă, şase experţi internaţionali din tot atâtea specialităţi au fost punctele de atracţie ale congresului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, desfăşurat recent.
Cum se stabileşte normalitatea în ecocardiografie, care sunt noutăţile din domeniul neoplasmelor de intestin subţire, în ce constă misiunea chirurgilor blânzi şi cum să îţi dedici 15 ani din viaţă pentru a descoperi un mecanism intracelular aflăm din relatarea semnată de Alexandra Nistoroiu.

Trei zile de vară, două săli parcă incomod de elegante, sute de pahare cu cafea proaspătă, Gaudeamus igitur cântat de câteva ori, o sută de postere expuse virtual, 2.400 de participanţi şi peste 80 de lectori. Aşa ar arăta un bilanţ concentrat al ediţiei a doua a congresului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, desfăşurat la Palatul Parlamentului. Evenimentul şi-a căutat identitatea între doi poli: punerea în valoare a personalităţilor deja consacrate ale lumii medicale de la noi şi cerinţa de nou şi modern a publicului tânăr. Şase experţi internaţionali din tot atâtea specialităţi, distinşi cu titlul de doctor honoris causa al UMF „Carol Davila“, au reprezentat, de fapt, liantul manifestării, oferind cele mai inspirate prelegeri din program şi făcând trecerea de la clasica sobrietate a cadrului academic spre o abordare deschisă şi prietenoasă.
 
 
 

 

Pledoarie pentru gândirea critică

 

   Fost preşedinte al Asociaţiei Europene de Ecocardio­grafie şi profesor de cardiologie la Universitatea din Cardiff (Marea Britanie), prof. dr. Alan Fraser a insistat, în prelegerea sa, asupra folosirii gândirii critice în medicină, în special pentru oferirea unui diagnostic imagistic inteligent. Expertul în cardiologie şi-a început expunerea amintind că imagistica a crescut în importanţă mai mult decât orice altă practică Prof. dr. Alan Fraser alături de prof. dr. Dragoş Vinereanudiagnostică la începutul acestui mileniu. Potrivit unui studiu publicat în 2009 în New England Journal of Medicine, în intervalul 2000–2007, folosirea imagisticii în scop diagnostic a înregistrat o creştere de aproximativ 70% faţă de alte teste diagnostice. Totuşi, folosirea intensă a acestor instrumente de diagnostic din ce în ce mai sofisticate nu înseamnă neapărat diagnostice mai corecte. „Nu avem nevoie de mai multe teste în medicină, ci este nece­sar să le folosim mai bine: testul potrivit, la momentul potrivit, în contextul potrivit“, a fost mesajul central al prezentării susţinute de profesorul britanic.
Alan Fraser crede că medicii ar trebui să îşi pună mai des întrebări despre raţionamentele pe care le folosesc în luarea decizi­ilor, deoarece „Suntem prea încrezători. Toţi credem că ştim mai mult decât doctorul obişnuit. Alţi medici fac greşeli, nu noi. Cu toate astea, până la 30% din pacienţi ajung să fie diagnosticaţi greşit“. Vestea bună – dacă e să existe una – este că doar 3% din aceste erori de diagnostic sunt urmarea cunoştinţelor insuficiente ale medicilor, restul ţine de rigoarea procesului de gândire. Prin urmare, erorile ar putea fi rezolvate prin crearea unui sistem care să nu pună toată responsabilitatea asupra unui individ, ci să confere siguranţă verigilor sale, ridicând bariere succesive şi furnizând mecanisme de apărare împotriva potenţialelor riscuri.

 

Diagnosticul normalităţii

 

   O întrebare foarte interesantă ridicată de prezentarea profesorului Fraser a fost: cum diagnosticăm normalitatea? El a povestit despre participarea sa la un panel de experţi, invitaţi să discute modul de diagnosticare a insuficienţei cardiace cu fracţie de ejecţie normală: „Am votat care trebuie să fie fracţia de ejecţie normală – 45, 50 sau 55%, nu a fost vorba de o discuţie bazată pe dovezi, pe baze ştiinţifice“. În cardiologie nu există încă un consens cu privire la definirea normalităţii: ar trebui să luăm în calcul toată populaţia sau doar indivizii sănătoşi? Descriem intervale de referinţă sau definim valorile normale în funcţie de impactul asupra consecinţelor clinice? Sunt doar câteva din întrebările lansate de britanic, care avertizează că trebuie să evităm supra­diag­nosticarea, în condiţiile în care definirea normalului are, în fond, un caracter arbitrar.
   Definind o serie de limitări ale celor mai frecvent folosite analize imagistice în cardiografie şi ilustrând cu studii de caz aceste idei, specialistul afirmă că este nevoie ca medicii să îşi schimbe paradigma clinică: „Ar trebui să tratăm funcţia anormală, nu imaginile anormale. Nu întotdeauna imagistica are răspunsul“. În cazul ecocardiografiei, de exemplu, dependentă atât de operator, cât şi de observator, trebuie găsite căi pentru a reduce greşelile de interpretare provenite din diagnosticarea rapidă pe criterii vizuale, dar şi erorile de precizie ale aparatelor de diagnostic. Profesorul Fraser crede că modalitatea cea mai bună de a preda medicina este de a antrena judecata, nu memoria studenţilor. El s-a arătat emoţionat la primirea titlului de doctor honoris causa al UMF „Carol Davila“, mărturisind că, pe parcursul colaborării de 20 de ani cu medicii români, i s-a părut fascinant să observe schimbările produse la noi în ţară după înlăturarea lui Ceauşescu.

 

Un an de întârziere

 

   Rămânem în sfera imagisticii cu prof. dr. Nicholas Gourtsoyiannis, fondator al Societăţii Europene de Radiologie, al şcolii Europene de Radiologie şi secretar general al Societăţii Internaţionale de Radiologie. Un om mic de statură, dar ale cărui gesturi şi ţinută arată că e Prof. dr. Nicholas Gourtsoyiannisconştient de mărimea sa profesională. Acum profesor emerit la Universitatea din Creta, Gourtsoyiannis s-a dedicat intens radiologiei intestinului subţire. La Bucureşti a vorbit despre cele mai frecvente tumori maligne primare ale intestinului subţire, insistând asupra corelaţiilor radiologice patologice.
   Neoplasmele la nivelul intestinului subţire se întâlnesc rar, iar tabloul lor clinic nespecific nu face decât să complice şi mai mult diagnosticul. Examinarea radiologică inadecvată sau interpre­tarea incorectă a rezultatelor radiologice duce la o întârziere de 12 luni, în medie, în diagnosticarea tumorilor maligne primare ale intestinului subţire. „Clinicienii şi radiologii trebuie să se gândească mai mult la aceste tipuri de tumori şi să aplice cele mai sensibile tehnici disponibile pentru a le descoperi. În acest context, cheia o reprezintă conexiunile radiologie–patologie, deoarece vorbim de tumori rare: pentru a înţelege cum au apărut, trebuie să ne gândim la ce s-a întâmplat, să vedem cum evoluează şi să înţelegem cu adevărat de ce sunt produse imaginile respective“, a explicat Gourtsoyiannis.
   Adenocarcinomul este o leziune simptomatică solitară, cel mai adesea localizată proximal, ce include combinaţii de leziuni inelare constrictive, defecte de umplere şi mase ulcerate şi/sau polipoide. La CT, apare ca o masă focală bine definită, singulară, care cauzează îngroşarea pereţilor şi îngustarea lumenului. La aproximativ 50% din pacienţi, apare şi adenopatie.
   Din punct de vedere radiologic, limfomul prezintă un spectru larg de rezultate, ce includ îngustarea lumenului cu distrugerea mucoasei, multiple defecte de umplere polipoide intraluminale, ulceraţie amplă, dilatare anevrismală, masă excavată mare şi formarea de fistule. Implicarea mezenterului înseamnă mase confluente slab definite învelind ansele intestinale şi adenopatie mezenterică.
   Tumorile carcinoide sunt cel mai bine recunoscute pe CT, pe baza afectărilor mezenterice, cuprinzând o masă de ţesut moale uniform, posibil asociată cu fâşii de ţesut moale linear, care se răspândesc în mezenterul înconjurător într-un tipar stelat, în timp ce deplasează ansele intestinale adiacente. Mărimea acestor tumori este un indicator bun al prognozei: cele mai mici de 1 cm sunt aproape întotdeauna benigne, cele care ajung la 2 cm sunt maligne.
   Tumorile stromale gastrointestinale (GIST) cresc lent, predominant extraluminal, excentric şi sunt predispuse la dezvoltarea de schimbări degenerative: necroză, sângerare, calcificare, fistule sau infecţii secundare. Determinarea potenţialului malign al acestor tumori se bazează pe factori ca localizarea, mărimea, gradul de diferenţiere celulară şi pleiomorfism, prezenţa/absenţa necrozei. Aspectul radiologic al GIST este caracteristic. La tranzitul baritat, principala caracteristică este o masă mare, extrinsecă, non-obstructivă, care deplasează sau distorsionează ansele intestinale adiacente umplute cu bariu. Pot apărea ulceraţie, cavitaţie sau formare de fistule. Mai rar, se prezintă ca nişte cavităţi mari umplute cu bariu şi poate fi dificil să identifici conexiunea dintre cavitate şi intestinul subţire. Este motivul pentru care investigaţia IRM a îmbunătăţit semnificativ evaluarea preoperatorie a acestor tumori, arătând mărimea, forma şi amplitudinea leziunii, uniformitatea densităţii, tiparele de creştere şi putând indica prezenţa metastazelor la nivel ficatului, peritoneului sau în alte localizări. Până în anul 2000, diagnosticul inconsistent al GIST a contaminat literatura medicală cu o serie de cazuri de leiomiom şi leiomiosarcom, a explicat profesorul Gourtsoyiannis. Încă nu au fost dezvoltate, din punct de vedere radiologic, criteriile necesare pentru a separa GIST de alte tumori mezenchi­male non-epiteliale ale intestinului subţire. Există o serie de avantaje ale folosirii imagisticii prin rezonanţă magnetică pentru diagnosticarea acestor tumori: permite caracterizarea componentelor tumorii (hemoragii, necroze), înregistrarea activităţii tumorale şi monitorizarea răspunsului la tratament.

 

Să faci cât mai puţin rău

 

   Profesorul austriac Selman Uranüs are o eleganţă discretă în gesturi şi vorbeşte exact cum te-ai aştepta să vorbească un chirurg talentat: ferm, măsurat, alegându-şi cuvintele cu precizie de bisturiu. Profesor şi conducător al departa­mentului de cercetare în chirur­gie la Prof. dr. Selman Uranüs şi acad. Ioanel SinescuUniver­sitatea din Graz, Austria, el este expert în chi­rurgia minim inva­zivă, trau­mato­logia viscerală şi chirurgia de urgenţă. A fost unul dintre primii susţi­nători ai laparo­sco­piei şi ai chi­rurgiei minim inva­zive, mer­gând de la studii pe animale la aplicaţii clinice din ce în ce mai pre­tenţioase, cu in­strumente tot mai mici şi tehnici tot mai sofisticate, in­clusiv realitatea virtuală şi robotica.
Profesorul Uranüs a pregătit pentru congresul UMF o prezentare com­pletă a evoluţiei de până acum a chirurgiei şi a celor mai interesante perspective de dezvol­tare viitoare a specialită­ţilor chi­rurgicale. Când arată o fotografie a unei operaţii reali­zate la începutul secolului trecut, la Berlin, e greu să nu rămâi înmărmurit de condiţiile rudimentare în care se petrecea intervenţia. Povesteşte apoi despre cele mai importante realizări ale ultimului secol şi aminteşte că „Încercăm şi astăzi să urmăm îndemnul lui Hipocrat: Să nu faci rău nimănui! Dar în chirurgie nu e posibil. Fără să faci o traumă corpului uman, nu poţi realiza intervenţia. De aceea, realizările noastre se măsoară în capacitatea de a face cât mai puţin rău cu putinţă“. În viziunea austriacului, asta nu se poate obţine decât prin chirurgia minim invazivă, care, ideal, ar trebui să fie realizată prin orificiile fiziologice ale corpului uman.
   Chirurgia zilelor noastre trebuie să se îndrepte spre reducerea numărului de porturi, spre operaţia cu un singur port, care lasă în urmă o singură cicatrice, sau chiar spre chirurgia NOTES, care se face fără cicatrici. Reducerea numărului de porturi ar aduce după sine o rată de mortalitate mai mică şi mai puţină durere asociată intervenţiilor.
   Prezintă apoi o scenă dintr-un SF filmat în urmă cu 14 ani, o operaţie realizată de un robot. „În zilele noastre, nu mai este o poveste. Folosim de rutină sisteme robotice în sălile noastre de operaţie.“ Apoi, profesorul din Graz prezintă sistemul electronic Zeus, cu ajutorul cărora pot fi realizate operaţii chiar şi de pe alt continent. „Avem nevoie de instrumente care să performeze chiar mai bine decât mâinile noastre. Acum folosim instrumente laparoscopice, trata­mente endovasculare şi mâini robotice, dar experimentăm cu microroboţi şi ne vom muta curând pe teritoriul nanoroboticii, către nanotehnologie“, explică Uranüs.

 

Natura şi nanotehnologiile sale

 

   Nu doar tehnica, ci şi filosofia din spatele chirurgiei s-a schimbat radical. Astăzi, chirurgii ştiu că motivul din spatele funcţionării proaste a ţesuturilor are baze moleculare, aşa că susţin autovindecarea corpului. Nu mai caută să vindece ei, ci să se asigure că organismul se va vindeca singur. Operează macroscopic, dar caută răspunsuri la nivel microscopic şi molecular şi au înţeles: cu cât se poartă mai blând, cu atât sunt mai mici riscurile de complicaţii.
   Pe măsură ce câştigă teren nanomedicina, chirurgii trebuie să înţeleagă că natura este cel mai bătrân nanotehnolog şi să înveţe de la ea. Microroboţii vor permite o serie de intervenţii sofisticate, precum chirurgia robotică intraoculară (aflată în faza experimentală). În chirurgia oncologică, a fost demonstrat deja că o serie de schimbări în ADN ar putea creşte tendinţa de autovindecare a tumorilor. În intervenţiile chirurgicale asistate de nanoparticule, orientarea nanoparticulelor către diferite tumori serveşte drept ghid vizual pentru îndepărtarea corectă a ţesutului malign, a explicat chirurgul austriac. În perspectiva profesorului Uranüs, viitorul medicinii s-ar putea îndrepta către transcendenţă: exploatarea evoluţiei noastre fiziologice în direcţia unui hibrid om-maşină cu resurse augmentate.

 

15 ani pentru SCA3

 

   Deşi nu am la îndemână o statistică oficială, dr. Thorsten Schmidt s-ar putea să fie, la 40 de ani, cel mai tânăr medic care a primit până acum titlul de doctor honoris causa al UMF „Carol Davila“. A şi glumit, foarte natural, pe tema vârstei sale, chiar la ceremonia de acordare a titlurilor. Să nu credeţi însă că l-a meritat mai puţin. Schmidt conduce grupul de cercetare pentru ataxia spino-cerebeloasă tip 3 (SCA3) în cadrul Institutului de Genetică Medicală şi Genomică Aplicată de la Universitatea din Tübingen. Geneticianul lucrează de nu mai puţin de 15 ani la descifrarea mecanismelor genetice din spatele SCA3. A generat unul dintre primii anticorpi împotriva ataxinei 3 şi a contribuit semnificativ la generarea şi caracterizarea modelelor animale.
Alături de echipa sa, a observat recent, cu ajutorul modelului animal pe rozătoare pentru SCA3, că localizarea nucleară a proteinei afectate ATXN3 este necesară pentru manifestarea simptomelor. ATXN3 rămâne inofensivă atâta vreme cât proteina rămâne în citoplasmă. Apoi, Schmidt a identificat şi caracterizat semna­lele de transport intracelular în interiorul secvenţei de codare a ATXN3. Proteinele implicate în transportul nucleo-citoplasmic recunosc aceste semnale de localizare, controlează localizarea intracelulară a ataxinei 3, influenţând astfel toxicitatea şi agregarea ATXN3 şi patogeneza bolii.
   În prezent, Schmidt şi echipa lui lucrează la un proiect menit să transforme localizarea intracelulară a proteinei afectate în element esenţial pentru crearea unei strategii terapeutice pentru această boală neurodegenerativă. Din moment ce ataxina 3 este în mod normal localizată în citoplasmă, întrebările ce se cereau răspunse erau: ce face ca ataxina 3 să fie transportată spre nucleu? Cum este modelată această mişcare bidirecţională nucleu-citoplasmă? Controlarea mecanismelor de transport ale ataxinei 3 este, aşadar, cheia unei strategii terapeutice inovatoare pentru SCA3.
   Această ipoteză a fost testată pe şoarecii de laborator, folosind două modele diferite cu semnale de localizare şi de export: unul prin care proteina era mutată spre nucleu, celălalt care menţinea proteina în citoplasmă. Au fost apoi evaluate ampren­tele mişcărilor rozătoarelor şi ipoteza a fost confirmată: abordarea localizării proteinei influenţează progresia bolii.
Dr. Thorsten SchmidtCercetătorii au căutat apoi să afle dacă astfel de semnale de localizare există şi în proteina însăşi. „Ca să rezum patru ani de teză a unuia dintre studenţii mei, ei bine, există. Proteina de transport KPNA 3 este cea care transportă proteina cauzatoare de boală din citoplasmă în nucleu“, explică Schmidt. Următorul pas logic era să vadă, pe model animal, dacă anihilarea acestei proteine de transport va opri progresia bolii. Au lucrat mai întâi pe drosofilă, alături de Hervè Tricoire (Paris), iar concluzia cercetării a fost că scoaterea proteinei de transport din ecuaţie elimină deficitul de activitate în modelul drosofilei cu SCA3. Ulterior, la şoareci, a fost înregistrat acelaşi efect: anihilarea proteinei de transport salvează trăsăturile fenotipice.
   Pentru a duce mai departe rezultatele, Schmidt şi echipa lui au căutat un compus care să inhibe transportul din citoplasmă în nucleu, generând un model de testare, care le permitea să monitorizeze localizarea intracelulară a ataxinei 3. Cu ajutorul acestui model, au început să verifice rând pe rând o serie de compuşi aflaţi deja pe piaţă, deci testaţi pentru siguranţă şi toxicitate, aprobaţi de FDA, în speranţa că vor putea da unui medicament deja existent o nouă întrebuinţare. Au descoperit patru astfel de compuşi care acţionau la nivel celular. Au urmat testele in vivo, respectiv o colaborare cu un centru din Portugalia pentru testarea pe viermi. Primele teste au confirmat, iar acum experimentele pe rozătoare sunt în curs de desfăşurare. „Când am început să lucrez pe SCA3, nu exista nici măcar un anticorp disponibil pentru a detecta proteina. Până acum am fost în faza studierii mecanismelor, ca să aflăm cum e cauzată boală, cum evoluează. Acum trecem spre faza translaţionării, când vom transfera cunoştinţele din laborator către pacienţi. Dar va mai dura. Ceea ce le pot spune pacienţilor pe care îi diagnostichează astăzi un genetician este că sunt speranţe. Deşi au fost diagnosticaţi, debutul simptomelor poate întârzia chiar şi zece ani, iar studiile sunt în plin progres şi avem speranţe mari pentru dezvoltarea unui tratament“, explică medicul german.
   Dr. Thorsten Schmidt a depăşit cu mult timpul alocat prelegerii sale, dar nu îşi încheie prezentarea fără a mulţumi individual colegilor săi din echipa de cercetare şi celor doi colaboratori amintiţi, din Portugalia şi Franţa. E un gest cât se poate de uman. Momentul prezentării lui putea rămâne fără reproş, dacă moderatoarea sesiunii, presată de respectarea programului, nu ar fi găsit de cuviinţă să sară complet peste partea de Q&A. Cred că nu s-ar fi supărat nimeni dacă programul mai întârzia puţin, pentru ca invitaţii să apuce să răspundă întrebărilor venite din sală, mai ales că participanţii nu îi întâlnesc zi de zi la congrese.

 

Un hormon subestimat

 

Prof. dr. Maurizio Cutolo   Profesor de reumatologie la Universitatea din Genova, Italia, Maurizio Cutolo este preşedintele executiv al Ligii Europene Anti-Reumatism şi îşi concentrează munca de cercetare în sfera neuroendocrinologiei. La Bucureşti a vorbit despre rolurile biologice neaşteptate ale vitaminei D în organism, sintetizând, de fapt, o serie de lucrări şi articole publicate anterior de el. Astfel, Cutolo a explicat că vitamina D poate reduce riscul pentru o serie de afecţiuni cronice, inclusiv multe tipuri de cancer, boli infecţioase, diabetul tip 1 şi bolile reumatice autoimune.
   Metabolitul activ final al vitaminei D este considerat hormon steroidian graţie originii sale din colesterol şi, precum glucocorticoizii, exercită activitate imuno­modulatoare. Investigaţiile patofiziologice confirmă că deficienţa severă de vitamina D, la subiecţii predispuşi genetic, poate afecta negativ autotoleranţa şi răspunsurile imune. Niveluri serice prea mici de vitamina D (sub 20 ng/ml) se întâlnesc frecvent la pacienţii cu boli autoimune.
   În ceea ce priveşte variaţiile în disponibilitatea sezonală a vitaminei D, un studiu publicat de Cutolo în 2006 arăta că oamenii care trăiesc în zone la o latitudine mai mare au risc mai crescut de artrită reumatoidă, mai ales iarna, din cauza expunerii reduse la raze ultraviolete. De fapt, lumina UV ar putea suprima autoimunitatea, scăzând riscul de artrită reumatoidă. Mesajul pe care a insistat preşedintele EULAR: este foarte important să facem screening la nivelul populaţiei generale pentru niveluri serice scăzute ale vitaminei D şi să facem prevenţie folosind suplimente terapeutice.

 

Răspunsuri tehnologice la întrebări bioetice

 

Prof. dr. Heiner Fangerau şi prof. dr. Octavian Buda   „Este o mare onoare să fiu primit în familia academică a Universităţii „Carol Davila“. Vă mulţumesc foarte mult. Sunt foarte bucuros să vin în faţa voastră ca prieten şi coleg şi vă promit să nu vă mai stric limba“, a rostit molcom, dar aproape perfect în limba română, prof. dr. Heiner Fangerau, la primirea titlului de doctor honoris causa. Specialistul în bioetică şi istoria medicinii conduce Institutul de istoria, filosofia şi etica medicinii la Universitatea din Ulm, iar prof. dr. Octavian Buda, colabo­ratorul său, l-a descris astfel: „Un profesor cu sufletul mereu deschis, la care am găsit întotdeauna un sprijin imediat“.
În cadrul congresului, profesorul Fangerau a oferit o perspectivă istorică asupra evoluţiei problemelor de bioetică, aplicând o serie de concepte teoretice pe dez­baterea actuală din jurul cercetării cu celule stem. Ambiguitatea morală nu pune la îndoială scopul medicinii regenerative (unul nobil), ci mecanismele folosite pentru a atinge acest scop. Din punct de vedere critic, aceste preocupări au ca sursă două probleme: în primul rând, crearea de fiinţe care în mod normal nu ar exista în natură (clone), în al doilea rând, exploatarea şi îndepărtarea de potenţiale vieţi umane (embrionii generaţi prin clonare terapeutică sau din cultivarea de celule stem, care, teoretic, ar putea deveni fiinţe umane, dacă ar fi lăsaţi să se dezvolte). Dilemelor morale li se adaugă şi considerente tehnice: de exemplu, unele studii arătau că celulele stem implantate în creierul unei rozătoare pot genera tumori, un efect advers inacceptabil. De aceea, explică specialistul, întrebarea nu este doar: ar trebui să aibă biomedicina libertate de acţiune?, ci şi poate biomedicina să facă tot ceea ce pretinde că va face?
   „Încercăm, de multe ori, să căutăm rezolvări tehnologice la problemele bioetice. Poate părea raţional, dar este imposibil şi analiza retrospectivă o arată“. Ca să susţină această perspectivă, profesorul Fangerau se întoarce cu 110 ani în urmă, la Jacques Loeb, care a creat partenogeneză artificială la aricii de mare. Inventariind numeroasele reacţii critice pe care le-a primit Loeb de la contemporanii săi, universitarul german explică: „oamenii se temeau că această forţă a biologiei, a biotehnologiei şi a biomedicinii ar putea să submineze valorile morale tradiţionale“. În acele timpuri, viziunea dominantă asupra lumii era una organologică, caracterizată de credinţa că o forţă vitală leagă părţile individuale ale unui organism, interconectate indisolubil. Principalele discipline ale acestei viziuni asupra lumii erau teologia şi filosofia, iar epistemologia era marcată de tendinţe holistice şi corespondenţe între micro- şi macrocosmos. Exista o relaţie ciclică între cercetător şi obiectul cercetării sale, iar cercetătorul trebuia să acţioneze doar ca un observator care raportează comportamentele şi caracteristicile naturii. Din această perspectivă, experimentele care manipulau sau încercau să controleze natura erau considerate ca atentând la ordinea naturală a lucrurilor. În viziunea organologică, medicina regenerativă, transplantul, reproducerea artificială nu sunt expresii ale creării, ci ale distrugerii naturii. Loeb avea însă o viziune mecanicistă asupra lumii, credea că toate fenomenele vieţii sunt procese fizico-chimice şi vedea partenogeneza ca un simplu pas în înţelegerea adevărată a vieţii. Paradigma mecanicistă, care între timp a luat locul viziunii organologice ca paradigmă ştiinţifică de bază, se defineşte prin pozitivism, materialism, metodologii experimentale şi caută să ofere soluţii tehnologice la problemele etice de origine biotehnologică, a arătat profesorul Fangerau.

 

Acces liber la educaţie

 
    Dincolo de informaţiile de calitate prezentate, am apreciat la cei şase invitaţi care au primit titlul de doctor honoris causa şi atitudinea prietenoasă, deschisă cu care au întâmpinat întrebările şi discuţiile venite dinspre public. Prietenoasă şi binevenită a fost şi decizia organizatorilor de a permite accesul liber pentru studenţi şi medici.
   Pe parcursul manifestării au avut loc şi o serie de evenimente conexe, printre care expoziţia de „anatomie artistică“ Inima perfectă, semnată de anatomistul Florin Filipoiu, şi lansarea volumului „Grigore T. Popa. Jurnalul unui savant român în America“, realizat de dr. Richard Constantinescu.
 

Alte câteva puncte forte ale congresului

 

   Experienţa deosebită a Spitalului Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila“, cu peste 300 de cazuri de noduli paratiroi­dieni operaţi, a fost descrisă de prof. dr. Mircea Penescu, în cadrul prezentării: „Vitamina D şi boala osoasă de origine renală“.
   Tratamentele cu statine şi anticoagulantele au fost discutate de prof. dr. Dragoş Vinereanu, prof. dr. Doina Dimulescu, conf. dr. Şerban Bălănescu. Rar abordată la congrese, hipertensiunea pulmonară a beneficiat de o sesiune separată, cu lucrări captivante.
   Nu au lipsit discuţiile pe tema diabetului zaharat: riscul cardiovascular, noile tratamente, complianţa, actualităţile diagnostice în retinopatia diabetică. Sindromul metabolic la populaţia din România, în special la pacienţii seropozitivi, a făcut obiectul unei sesiuni separate, ca şi tumorile neuroendocrine pancreatice.
   Perspectivele şi limitele terapiei cu celule stem la copii au fost subiectele abordate de conf. dr. Adriana Coliţă. Invitat de onoare la sesiunea „De la celule la imagini“, acad. Laurenţiu M. Popescu a prezentat „De ce telocitele?“, lucrare care a provocat discuţii intense în sală.
   Foarte interesantă a fost şi prezentarea doctorului R. Arsenio-Guerrero, despre inter­disci­plinaritate în managementul despicăturilor labio-maxilo-palatine. Acestea se tratează optim la vârste de până la un an. Tratamentul este dificil, se realizează în două etape, întâi abordându-se palatul moale şi apoi părţile osoase, având în vedere viteza de creştere diferită în timp a acestor componente ale cavităţii bucale.

Dr. Ioana SOARE

 
 
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe