Fie că recunoaştem, fie că nu, indiferent de
propriile abilităţi personale, formarea şi dezvoltarea noastră profesională nu
se pot rupe de mentori şi modele. Am beneficiat de mentori de valoare, dar,
printre aceştia, profesorul Juvara ocupă un loc cu totul şi cu totul deosebit.
Aşa cum cred că s-a întâmplat multora dintre
noi, odată intrat în tagma chirurgilor, mereu mai acaparat de specialitatea căreia
mă dedicasem, încercam să-i descifrez frumuseţea şi, în egală măsură, dificultăţile.
Dar eram departe de a-i pătrunde urzeala şi temeliile.
Nu am fost elevul profesorului, dar mă
consider elevul său. Când a venit vremea primului curs de perfecţionare, deşi
puteam alege locuri mai comode, contrar sfatului unor apropiaţi, care-mi
spuneau că nu ştiu ce fac, că intru în bârlogul lupului, am reuşit – cu
greutate – să obţin favoarea unui curs de perfecţionare în clinica domniei
sale. Acela a fost un moment capital. Numai după ce m-am aflat în preajma
profesorului, în acea inconfundabilă atmosferă iradiată dinspre el, copleşitoare
şi stimulativă, am înţeles ce înseamnă cu adevărat să fii chirurg, mi-am însuşit
sensurile şi morala specialităţii şi, în mod deosebit, conştiinţa acelei unde
de entuziasm cu care chirurgia trebuie practicată.
Evoc,
din timpul cursului, momentele aşteptării de dimineaţă, când totul părea obişnuit.
Dar când răsuna claxonul binecunoscut în faţa porţilor care trebuiau să se dea
în lături, se întâmpla cum cred că se petrec lucrurile în savană, când măria sa
leul îşi face cunoscută prezenţa: jivinele se ascund, spăimoasele fug şi rămân
numai cei credincioşi. Atunci era momentul când toate energiile îşi găseau
cadenţa şi unisonul, pregătind slujba pe care marele sacerdot urma s-o oficieze
în templul trupului omenesc.
Ce
superbe acele lecţii deschise ale rapoartelor de gardă! Ce valoare fără egal căpătau
expunerile cazurilor de operat, aproape orice comentariu la patul fiecărui
bolnav, ca să nu mai vorbesc de şedinţele de la societate, pe care le conducea
cu abilitate, totul însemnând nu teoretizări abstracte, ci chirurgie pe viu. De
la profesor am învăţat importanţa şi valoarea examenului corect al bolnavului,
semnificaţia tacticii chirurgicale, frumuseţea gestului chirurgical, respectul
pentru ţesuturi şi nu mai puţin acea cuminţenie şi înţelepciune care trebuie să
dubleze chirurgul de orice vârstă şi experienţă.
Profesorul nu era o persoană comodă şi nu
ezita să spună ce gândea. Dar, de fiecare dată când m-am aflat în situaţii
dificile, – ce chirurg a fost scutit de asemenea situaţii?! – şi i-am cerut
ajutorul, niciodată nu mi-a făcut un reproş direct. Dar n-ar fi fost dascălul
care era dacă ar fi lăsat lucrurile la voia întâmplării şi le spunea mult mai
grăitor decât orice dojană: „într-o situaţie asemănătoare (...) uite cum aş fi
procedat eu !“. Nu o singură dată m-am gândit la modul în care ar fi procedat
el şi am aflat calea cea mai bună.
De
la profesor am deprins dragostea pentru cuvântul rostit şi scris, pentru
interpretarea materialului pe care-l parcurgeam şi pentru aceste reuniuni
devenite pentru mine o a doua natură. Nu este deloc întâmplare că în cadrul
celei de a 35-a reuniuni a chirurgilor din Moldova „Iacomi-Răzeşu“, desfăşurată
în tandem cu a şaptea conferinţă internaţională de chirurgie, la Piatra Neamţ,
la sfârşitul săptămânii trecute, a avut loc un moment de mare încărcătură emoţională,
închinat centenarului „Ion Juvara“.
Consfinţind o veche şi
frumoasă tradiţie, manifestările nemţene au cultivat întotdeauna datoria faţă
de trecut, faţă de cei care au însemnat ceva pentru societate sau pentru
breasla medicală şi pentru progres, asigurând, în decursul timpului, locul
cuvenit pentru a-i aduce în memorie, pentru a ne exprima recunoştinţa faţă de
ei. Neîndoielnic, în manifestările de la poalele Ceahlăului, a existat momentul
culminant de la 20 mai 1988, când profesorul Juvara a fost omagiat la
împlinirea vârstei de 75 de ani. Evenimentul rămâne irepetabil, mai ales pentru
că a avut loc în prezenţa profesorului, care s-a putut bucura de preţuirea,
dragostea şi recunoştinţa celor din jur. Altfel – nu spun un neadevăr – numai
odată cu trecerea în nefiinţă a celor din preajma noastră, ne aducem aminte de
rostul şi locul lor şi nu ne mai dăm rândul să spunem cât de valoroşi au fost şi
cât de mult au făcut. Ca iniţiator şi principal realizator al acelui eveniment,
îl plasez, împreună cu cartea mea de chirurgie pentru examene şi concursuri, pe
acelaşi plan, al celor mai importante realizări ale vieţii mele profesionale şi
cred că nu există mai de preţ amintire dinspre profesor decât acea îmbrăţişare
părintească cu care profesorul mă onora, imortalizată în tabloul final al
reuniunii din 1988. Nu mai puţin valoroase au fost omagierea din 2003, închinată
lui George Emil Palade şi Ion Juvara, ca şi cele două volume omagiale publicate
în 1993 şi 2003.
Şi
de această dată, alături de urmaşii profesorului şi de participanţii la
reuniunea nemţeană, colaboratori, foşti elevi şi apropiaţi au evocat
personalitatea complexă a chirurgului, ca şef de Şcoală chirurgicală, care a
dominat specialitatea în ultima jumătate de veac a secolului XX, şi l-au readus
în memoria afectivă individuală şi colectivă.
Secvenţele de mare
densitate spirituală au fost conferirea medaliei jubiliare „Centenar Ion
Juvara“ unor participanţi şi chirurgi din întreaga ţară. Medalia a fost iniţiată
şi concepută de dr. Nicolae Botezatu de la Bârlad şi susţinută de alţi chirurgi
din ţară.
Centenarul „Ion
Juvara“ a însemnat, pentru reuniunea nemţeană, un plus de valoare şi strălucire,
apreciat de toţi cei prezenţi, profesorul numărându-se printre marii şefi de şcoală
chirurgicală, printre marii chirurgi şi promotori ai chirurgiei moderne din ţara
noastră, un adevărat model al generaţiilor încă actuale şi viitoare, căruia i
se cuvine un loc de cinste în Panteonul marilor personalităţi ale României.
Reuniunea
cu numărul 35 a fost marcată şi de lansarea volumului subsemnatului, purtând
titlul sugestiv „35“. Cartea, numărând aproape 350 de pagini, reprezintă, într-o
primă parte, destul de consistentă, o istorie a medicinii de la poalele Ceahlăului,
de la începuturile sale şi până în prezent, iar partea cea mai importantă oreprezintă cronica 35 de reuniuni organizate de colectivul chirurgical nemţean.
Volumul a fost oferit tuturor participanţilor, autorul menţionând că, în fapt,
cartea aparţine tuturor chirurgilor români, a fost scrisă de ei, autorul de pe
copertă nefăcând altceva decât să plămădească un material valoros, să-l
înnobileze cu fapte şi semnificaţii adunate de-a lungul timpului şi apoi să le
treacă prin vatra fierbinte a ceea ce a însemnat şi înseamnă reuniunile
chirurgicale nemţene. „35“ a fost o reuşită deplină şi a consfinţit
continuitatea, invitând generaţiile viitoare la asigurarea perenităţii activităţii
ştiinţifice şi a preţuirii celor care-şi închină viaţa idealurilor omenirii şi
cinstirii fiinţei umane.