Newsflash
Diverse

Darul spitalului de la Moineşti

de Iftimie NESFÂNTU - iul. 24 2013
Darul spitalului de la Moineşti

Modelul binecunoscut al atomului a devenit dintr-o dată o modalitate de „a citi“, prin mijlocirea lui, ceea ce personalităţi medicale din ţară şi din străinătate numesc acum „fenomenul Moineşti“: un „nucleu“ format din „oameni potriviţi la locul potrivit“. Cu cât mai mulţi oameni văd, vin şi apoi revin la Moineşti, legenda creşte. S-a întâmplat şi acum, la cea de-a VIII-a ediţie a Zilelor Medicale ale Spitalului Municipal din Moineşti, desfăşurată la sfârşitul lui iunie 2013. Care e misterul acestui succes? Vom căuta să-l descifrăm din interviuri cu o serie de participanţi, ceva din misterele care gravitează, precum electronii în jurul nucleului, în câmpul de emoţii şi întâlniri admirabile ce fiinţează în astfel de reuniuni medicale.

Medicul şi actul medical – factori de educaţie

Ce lucrare aţi prezentat? l-am întrebat pe prof. dr. Marin Burlea, Iaşi: senator, prorector, manager de spital vreme de 20 de ani, preşedintele Societăţii Române de Pediatrie.
– Hemoragia digestivă la copil, aspecte clinice, nuanţe, terapie şi de la caz la caz endoscopie intervenţională sau chirurgie endoscopică. Este o tendinţă în gastroenterologia de copii de a rezolva prin intervenţii minim invazive o serie de aspecte care înainte erau chirurgicalizate. Or, asta înseamnă să nu faci incizii pacientului, să nu-i provoci o traumă printr-o intervenţie amplă, să rezolvi endoscopic ceea ce înainte se făcea pe cale chirurgicală. Micşorezi suferinţa bolnavului, recuperarea este mai rapidă, costurile sunt mai mici.
– Aţi adus în lucrarea dumneavoastră şi elemente de noutate. Le puteţi preciza?
– Una dintre ele se referă la polipectomia endoscopică – scoaterea polipilor de la nivelul tractului gastrointestinal prin endoscopie digestivă, scleroză de varice esofagiene, postcaustice, folosind bujii Savary. Sunt metode practicate în colectivul nostru de la Iaşi de 20 de ani; în ţară nu le mai practică nimeni. Înainte vreme, în multe cazuri se ajungea la esofagoplastie, acum avem experienţă cu metode minim invazive şi cu rezultate mai bune.
– Cum apar astfel de cazuri la copii?
Sunt polipi colonici, gastrici, entităţi inflamatorii, cu evoluţie mai lungă, uneori imprevizibilă.
Şi scleroza esofagiană?
– Apare după ingestia de reziduuri de la fabricarea săpunului în casă. Sunt încă numeroase astfel de cazuri. Sătenii, din resturi de grăsime de porc şi cu sodă caustică, îşi fac săpun. După ce se fierbe şi se separă săpunul solidificat, rămâne o leşie, un lichid de culoare brună, închisă, pusă Când toţi din echipă privesc către monitor...de obicei prin sticle de plastic, în care au fost „băuturi răcoritoare“ şi de aici …tragedii. Nesupravegheaţi şi curioşi, copiii găsesc aceste sticle cu leşie şi pentru că ambalajul le aminteşte de băutura prezentă în acele sticle, beau din ea şi fac o arsură a esofagului, mai mult sau mai puţin profundă, uneori cu perforaţie a esofagului, a stomacului chiar.
Toată povestea aceasta mi se pare cumva anacronică.
– Este. Noi ne confruntăm cu o „patologie rurală“, specifică. Din păcate, sunt numeroase astfel de cazuri, unele dramatice, sunt copii schilodiţi şi aşa ar rămâne dacă n-am avea experienţă cu astfel de tehnici minim invazive.
Câte cazuri aţi avut? 
– N-am avut o statistică, lucrarea este realizată pe baza a circa 100 de cazuri pentru polipectomie şi alte 100 cu scleroză esofagiană.
Prezentarea a atins medicii din sală. Ce anume poate să asigure un asemenea impact al unei expuneri ştiinţifice, medicale?
Mulţi s-au întâlnit cu astfel de cazuri, chiar dacă nu le-au operat ei şi asta înseamnă o formă de receptivitate faţă de mesajele aduse de prezentator. Pentru mine, toate aceste cazuri înseamnă copii, părinţi, bunici, lacrimi, suferinţă. Îi văd în faţa ochilor, îmi amintesc frânturi de dialog, cum am încercat să-i încurajez şi pe micuţi şi pe părinţi, îmi amintesc apoi bucuria lor când au văzut că totul s-a rezolvat cu bine. O expunere este o întoarcere în timp şi pentru mine, prezentatorul, şi pentru medicii din sală.
Aţi perfecţionat metode proprii, le-aţi aplicat, aţi avut şi aveţi bucuria să vedeţi copii recuperaţi, uneori din situaţii critice. Ce înseamnă aceste abordări noi pentru dv.?
Experienţă, antrenament, mai multă înţelegere pentru oameni. Este un dar pentru noi, este un dar pentru pacienţi. Cazurile sunt dramatice, în fiecare asemenea caz şi noi, şi cei din din jurul copilului, învăţăm ceva. Ceea ce noi – medici pediatri, chirurgi, ortopezi pediatri – facem, generează şi educaţie, se produc schimbări de mentalitate. Poate nu aşa de repede cum ne-am dori, sunt însă schimbări profunde.
Cum vedeţi simpozionul?
O întâlnire agreabilă între colegi şi un nivel al comunicărilor şi al intervenţiilor medicale realizate comparabil cu cel al reuniunilor internaţionale. Meritul revine colectivului din spital şi domnului dr. Adrian Cotîrleţ, un manager care a izbutit şi izbuteşte să ne uimească de la o ediţie la alta a Zilelor Medicale. Şi suntem, iată, deja la ediţia a VIII-a.
Ca şi la ediţiile anterioare, nu au lipsit demonstraţiile intraoperatorii şi discuţiile în direct, în timpul intervenţiei, cu membrii echipelor chirurgicale. Sub două teme generice de curs, au fost abordate cazuri dificile, atent investigate şi prezentate, adevărate sedinţe de „brainstorming“ chirurgical, care au reunit chirurgi din Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti şi invitaţi, medici şi profesori de marcă din centre universitare.

Când tumora pancreatică nu are expresie clinică

– Am vorbit despre noutăţi în chirurgia cancerului de pancreas, îmi răspunde prof. dr. Mircea Beuran, preşedintele Societăţii Române de Chirurgie de Urgenţă şi Traumă (SRCUT). Aceste noutăţi nu sunt legate strict de tehnologie, ele vin din contribuţiile celor care studiază cancerul de pancreas.
Mulţi, când aud de cancer de pancreas, se sperie. Cât de grav este?
E e o patologie frecventă, alarmantă, în SUA este pe locul patru, la ambele sexe.
Şi rezolvările depind de ce anume?
De capacitatea de depistare precoce. Când pacientul arată semne clinice date de cancerul de pancreas e deja prea târziu pentru actul chirurgical.
Aţi insistat în lucrare asupra noutăţilor tehnologice, nuanţând pe situaţii concrete.
Am prezentat, nu întâmplător, actualităţi din segmentul tehnologic. Acesta a fost substratul lucrării. Este nevoie de un tomograf multi-slide, de un aparat de rezonanţă magnetică pentru spaţiul bilio-hepato-pancreatic, cu detaliile necesare şi cu rapoartele vasculare pentru a preciza elementele de rezecabilitate, un alt segment priveşte ecoendoscopia şi puncţia cu ac fin, ce permit investigarea anatomopatologică a leziunilor potenţial maligne aşa încât să vedem dacă viitoarea terapie pe care noi vrem să o facem are sau nu impact.
Tehnologia prezentată de dumneavoastră, folosită în toate spitalele mari din lume, nu mai este totuşi expresia progresului actual. A fost cândva, acum doi ani, cinci ani.
Dacă ne referim strict la tehnică, ea are deja şi o uşoară vechime. Medicii însă, peste tot în lume, au învăţat să se oprească o vreme pe un anumit palier tehnic pentru ca să poată merge mai departe. Aparent paradoxal, nu progresezi când sari de la un echipament la altul. Folosind aceeaşi recuzită tehnologică poţi face mai multe. Progresul rezultă şi din abilităţile de a folosi echipamentele şi a le combina pentru situaţii noi. Am Doctorul Valentin Calu ţine să vadă în ATI pacientul pe care tocmai îl operasevorbit despre puncţia cu ac fin; prin acest ac fin putem introduce surse radioactive care să distrugă spaţiul patologic, acei noduli de neoplasm. Iată! Vin rezultatele din genetică, sunt căutaţi şi depistaţi biomarkeri în aşa fel încât să putem prezice viitorul pacientului într-un stadiu timpuriu al bolii. E un progres, un pas uriaş mai departe, o noutate, realizate însă pe o platformă tehnologică deja veche. Noutăţile vin şi dintr-o simplă schimbare de perspectivă. Actul chirurgical, dacă este de făcut, trebuie să aducă reuşită. Centrele mari, care se perfecţionează în chirurgia tipizată, în cazul acesta în chirurgia pancreasului, au rezultate bune. Plecând de la primele cazuri de duodenopancreatectomie, când mortalitatea era de 33%, astăzi marile centre cu performanţă au o mortalitate până la 5%. Dar, reţineţi, morbiditatea în această patologie cu impact chirurgical ajunge până la 65 %. De aici ideea de a aborda după nişte algoritmi când anume să faci chirurgie de rezecţie în special, când să faci paleaţie împreună cu radiochimioterapie şi când să laşi un interval de trei–şase luni pentru reevaluarea pacientului, ca să poţi avea certitudinea unui diagnostic malign sau bening.
Scopul fiind care anume?
Să iniţiez în special chirurgul pentru a se orienta mai uşor în această panoplie tehnologică în continuă dezvoltare, să demonstrez, să-i sugerez că există căi de a avansa prin schimbări de perspectivă şi prin ingeniozitate şi, în acelaşi timp, precizând care sunt spaţiile patologice de predicţie a cancerului pancreatic. Discutăm despre impactul genetic, există procente importante referitoare la „factorul patern“, sunt alte boli care au impact în a genera cancer de pancreas. Un factor de predicţie este bolnavul cu diabet zaharat şi 25% din patologia aceasta o ia către oncologia pancreatică. Căutăm nişte markeri tumorali specifici. La ora actuală trepiedul diabet zaharat de tip II mai vechi de doi, trei ani + un marker de un anume tip + un examen multi-slide de computer tomograf – cu secţiuni mărunte, ca să nu pierzi tumorile mici, odată cunoscut, arată că rezultate favorabile sunt acolo unde tumora pancreatică are sub 2 cm. Şi practic acest „sub 2 cm“ nu are o expresie clinică decât dacă este extrem de aproape de coledoc unde, crescând, îngustează canalul şi apare semnul de icter mecanic.
Toate aceste informaţii şi subtilităţi tehnice au fost „vizualizate“/prezentate prin prisma experienţei şi cazuisticii personale. Greşesc?
– Remarca dv. e corectă. Fără să operezi tu însuţi, fără să te confrunţi cu situaţii dintre cele mai diverse, informaţiile tehnice, ştiinţifice nu au valoare, nu-ţi spun nimic.
Să înţeleg că experienţa chirurgicală şi orizontul propriilor aşteptări facilitează comunicarea?
– Da, aşa este. Şi întâlnim aici, la Moineşti, interes şi receptivitate pentru astfel de informaţii noi, pentru subtilităţi tehnice. Acest „climat“ este atât de special. Este o întâlnire între oameni care lucrează, îşi pun întrebări, caută soluţii. Cele prezentate în lucrări ori văzute în intervenţii operatorii răspund unor căutări proprii, aduc din memorie situaţii cu care ei s-au confruntat, aduc rezolvări, alte întrebări. Este o îmbogăţire reciprocă atât a „experienţei chirurgicale“, cât şi a curajului şi dorinţei de a merge mai departe. Eu aş merge şi aş spune că nu sunt doar Zilele Medicale ale SMU Moineşti, pot spune că sunt – şi vor deveni – Zilele Medicale ale Chirurgilor din toată ţara. Şi nu numai ale chirurgilor. Şi nu numai din ţară.

Dinamica traumatismelor cere chirurgului dinamică

Eu nu cred că există chirurg în lumea asta care să nu se implice şi sufleteşte în rezolvarea unui caz. Aparent chirurgia este o meserie extrem de tehnică. Dar nu e aşa.
Dr. Valentin Calu, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias prezentase în cadrul secţiunii chirurgicale „Managementul traumatismelor toracice“, o lucrare amplă, bazată pe o cazuistică proprie, cu informaţii de interes pentru cei din sală. Nu-l abordasem întâmplător. Cu o zi înainte, urcasem în secţiile spitalului ca să văd ce schimbări s-au produs şi să fac necesarele fotografii. În ATI tocmai era adus un pacient operat, unul dintre cazurile dificile. Doctorul Valentin Calu, care condusese intervenţia, era şi el prezent. Ca să vadă evoluţia pacientului. Ştia că operaţia a fost reuşită, ştia că în ATI este pe mâini bune. Şi totuşi nu se mulţumise cu atât. Audiasem şi prezentarea făcută la Slănic Moldova. Izbutise să-i prindă pe toţi cei din sală, să le trezescă interesul. Întrebarea mea pornise tocmai de la aceste observaţii.
Ce rol are pentru un chirurg încărcătura emoţională?
– Uneori, uităm ceea ce făcea medicina tracă. Ei tratau corpul şi sufletul ca un tot. Noi încercăm, eu, personal, încerc, de câte ori abordez un caz, să cunosc şi persoana; e foarte important, pot fi descoperite laturi interesante ale pacientului, cu rol diferit în procesul de vindecare. Vorbind despre manifestările ştiinţifice ale chirurgiei aş putea afirma că una e să publici o comunicare ştiinţifică într-o revistă şi alta e să o prezinţi, aşa cum am făcut aici, la Zilele Medicale; pe un substrat emoţional aproape continuu, pe mai multe dimensiuni percepi şi transmiţi altfel şi mesajul ştiinţific, vezi altfel, gândeşti altfel.
Ce este important într-o operaţie?
– E importantă starea pacientului, însă deopotrivă şi dorinţa lui de vindecare. Şi-apoi credinţa, încrederea în medic, echipa, încrederea doctorului în ceea ce face. Uneori, într-un asemenea plan se decide dacă pacientul depăşeste sau nu o situaţie critică. Toate acestea, poate şi alte trăiri ale pacientului, ale medicului, ale celor din echipă, adunate, aşa cum sunt, încredere sau neîncredere, credinţă sau necredinţă vor conduce la un rezultat: bun sau mai puţin bun.
În timpul expunerii aţi lăsat să se vadă şi o anume latură în abordarea traumatismelor toracice, subliniată şi într-o întrebare a dlui prof. dr. Mircea Beuran: aspectul dinamic, evolutiv, al traumatismelor.
– Da, e foarte important pentru tine ca medic să monitorizezi fenomenul în dinamică. Îţi va da altă perspectivă asupra cazului, modificând atitudinea terapeutică. Sunt leziuni, la prezentare mai mult sau mai puţin evidente clinic, cu evoluţie proprie, care brusc, imprevizibil pentru medicul neavizat, pot genera complicaţii, unele ameninţătoare de viaţă. Cunoaşterea acestui fapt îl determină pe medicul curant să fie receptiv la orice modificare clinică sau imagistică şi să acţioneze precoce, putând astfel să surprindă o leziune evolutivă în timp util.
În legătură cu cele ce se petrec la SMU Moineşti, la Zilele Medicale, ce anume credeţi că este important?
– M-aş opri acum, transferând cele spuse mai sus, la sentimentul de încredere pe care, doar un exemplu, îl inspiră cadrele medicale chirurgului, venit din alt spital şi care operează aici pentru prima dată. Nu mai este ştiinţă, este o artă, arta de a-i face pe medicii invitaţi să se simtă ca acasă, înconjuraţi de profesionişti, apţi de acte medicale de amploare. Meritul managerului, al domnului dr. Adrian Cotîrleţ, printre altele, este că a ştiut să găsească oameni potriviţi pe toate palierele, a ştiut să-i încurajeze. Şi unul dintre mecanismele de încurajare – şi de promovare – a fost organizarea acestor ediţii ale Zilelor Medicale.

„Lăsăm oamenii să vadă“

   M-am adresat iarăşi, a câta oară?, dlui dr. Adrian Cotîrleţ, managerul care a ştiut să rămână chirurg, în primul rând chirurg.
   Şi totuşi, care e secretul acestui eveniment, de la an la an mai izbutit, organizat de dumneavoastră?
   Am trecut prin multe încercări, câteodată prin situaţii-limită.
   Şi am reuşit de fiecare dată să mă concentrez pe ceea ce era cu adevărat prioritar şi să duc lucrurile până la capăt, să finalizez. Aceasta a fost cea mai mare provocare şi pot spune că este deja o lecţie învăţată.
   Un exemplu este şi organizarea constantă a evenimentului „Zilele Medicale“, important şi pentru noi şi pentru participanţi. Este o punte de legătură între specialişti, mediul academic din domeniul medical şi nu numai, este un prilej de cunoaştere reciprocă. Fiecare poate să vadă ce rezultate au ceilalţi, cât de performanţi sunt. Spitalul, secţiile, echipa, calitatea activităţii, rezultatele obţinute, toate sunt la vedere. Nu dăm declaraţii, nu vorbim vorbe. Arătăm ce este, ce se face. Lăsăm oamenii să vadă.
   !?…
   Spuneţi. Văd privirile dumneavoastră şi simt pe undeva prin preajmă întrebarea.
   Da, este. Întrebare grea. Cine cui arată ce este, ce se face?
  – Când am adus biserica maramureşeană în curtea spitalului şi am angajat un preot, au fost multe voci împotrivă şi multe întrebări. Le-am răspuns, când era cazul, că tot ce facem aici, facem pentru bolnavi, în primul rând pentru ei. Treptat, atitudinile oamenilor s-au schimbat, s-a schimbat comportamentul bolnavilor, al cadrelor medicale. A crescut încrederea dintre oameni. Şi când primeşti încredere necondiţionat, răspunzi cu încredere şi cauţi instinctiv să nu dezminţi. A face un act medical este un „dar“, şi dacă-l faci – acel act – cu credinţă – el este primit. A arăta ceea ce faci este un „dar“, o modalitate de a dărui. Noi arătăm – şi la Zilele Medicale – ce facem în spital, invitaţii noştri arată ce fac, în unitatea lor, pentru bolnavii lor – arată operând aici, arată comunicând rezultate, insistă pe anumite subtilităţi tehnice, pe felul în care depăşesc un moment critic sau altul. Şi dumneavoastră, scriind despre acest eveniment, arătaţi ceva şi faceţi cititorilor – cadre medicale – un dar, povestind cu har despre ce se face aici. „Dăruind, vei dobândi“, spunea Nicolae Steinhardt. A lăsa oamenii să vadă e un „dar“! A asigura condiţiile necesare ca invitaţii să vadă este o cale către acel „…când vin la Moineşti, vin acasă“, cum spunea doctorul Valentin Calu, de la Spitalul Elias. Şi când oamenii – cei care vin aici – văd, e o bucurie pentru noi. Un sentiment profund, reciproc, de împlinire: darul nostru şi darul oaspeţilor a fost văzut, adică a fost primit.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe