Acasă » Evenimente » Diverse
De la cercetare fundamentală la sănătate publică
Prof. dr. Mihai NECHIFOR
joi, 6 decembrie 2012
Desfăşurat
la o lună după al 13-lea Congres Internaţional de Magneziu, al optulea Congres
Român de Magneziu (copreşedinţi conf. dr. Paul J. Porr şi prof. dr. Mihai
Nechifor), găzduit de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, în perioada 15–17
noiembrie 2012, a demonstrat o serie de lucruri importante: capacitatea şi
dorinţa Societăţii Române de Cercetare a Magneziului (SRCM) de a continua
organizarea de reuniuni de un nivel ridicat, interesul ştiinţific major pentru
acest domeniu – atât pentru cercetarea fundamentală, cât şi pentru cea clinică
–, precum şi numărul important de studii din domeniu (inclusiv multe care nu au
fost prezentate la recentul congres mondial). Cercetători din şapte state au
prezentat lucrări la Sibiu, rezumatele urmând a fi publicate în revista Magnesium Research.
În
prima zi a congresului, s-a desfăşurat un curs postuniversitar cu tema:
„Magneziul – de la implicaţiile în patologie la utilizările terapeutice“. În
cadrul programului educaţional au conferenţiat prof. dr. Danina Muntean (Timişoara),
prof. dr. Ioan Guţiu (Bucureşti), dr. Monica Măgheruşan (Cluj-Napoca), conf.
dr. Paul Porr (Sibiu), prof. dr. Mihai Nechifor (Iaşi), dr. Radu Chicea
(Sibiu), conf. dr. Corneliu Zeana (Bucureşti). Cursul a fost focalizat pe unele
dintre principalele probleme ale medicinii contemporane: aterogeneza şi
patologia cardiovasculară, indicaţii şi utilizări ale magneziului în patologia
obstetricală, implicaţii ale deficitului de magneziu în gastroenterologie, cu
relevarea posibilităţilor de utilizare a acestui cation în terapia unor afecţiuni,
implicaţii ale magneziului în afecţiunile psihiatrice şi neurologice. A fost
subliniată necesitatea de a se recomanda – atât în practica ambulatorie, cât şi
în spitale – dozarea magneziului intraeritrocitar, deoarece magneziul este un
cation preponderent intracelular. Circa 54% din totalul magneziului din
organism se găseşte în os, 45% în alte celule şi numai 1% în plasmă şi lichidul
interstiţial. Determinarea magneziul plasmatic ne oferă informaţii despre
0,5–1% din magneziul din organism, ceea ce este, desigur, insuficient şi adesea
derutant. Nu o dată, rezultatul analizei plasmatice creează imaginea falsă a
unei normalităţi.
Şi
în privinţa rezultatelor terapiei cu magneziu se face uneori aceeaşi greşeală.
Utilizarea sulfatului de magneziu în eclampsie şi necesitatea de a corecta
deficitul magnezic la femeia gravidă pe parcursul sarcinii, pentru a reduce numărul
de stări preeclamptice, sunt măsuri terapeutice şi profilactice care ar trebui
cunoscute de toţi medicii şi aplicate în practică. Numeroase date arată că
magneziul are o acţiune parţial protectoare la nivel cardiac faţă de efectele
ischemiei şi efect antiaterogen la nivelul endoteliului vascular. În diferite
psihoze şi, mai ales, în depresia majoră şi în tulburarea bipolară, s-a
constatat – înaintea aplicării oricărui tratament – un nivel scăzut al
magneziului intraeritrocitar, iar diferite medicamente antidepresive şi
modulatoare ale dispoziţiei (din grupe farmacologice şi cu structuri chimice
diferite) ameliorează starea clinică, concomitent cu creşterea concentraţiei
intracelulare a acestui cation bivalent.
Referitor
la terapia cu produse ce conţin magneziu, aceasta trebuie urmată zilnic, pe o
durată de şase-opt săptămâni, uneori chiar mai mult. Magnezioterapia are foarte
puţine contraindicaţii. Practic, nu se va administra terapie cu magneziu în
insuficienţa renală acută şi cronică şi în cazul alergiilor la preparatele cu
magneziu (caz în care este posibilă, adesea, înlocuirea unui preparat cu altul,
pentru că factorul alergizant nu este magneziul, ci alt component).
Lucrările
prezentate în cadrul congresului au adus date interesante asupra posibilităţilor
de lărgire a ariei terapiei cu magneziu. Menţionăm, în continuare, o parte
dintre acestea.
Ingestia
de magneziu a scăzut progresiv, în cursul ultimului secol, atât în ţările
occidentale, cât şi în România, dar rămâne mai ridicată în SUA, comparativ cu
statele europene. O ingestie scăzută de magneziu se asociază cu o creştere a
incidenţei obezităţii şi a altor boli metabolice. În unele ţări se fac eforturi
pentru a elabora, pe baze ştiinţifice, recomandări clare asupra necesarului
zilnic de magneziu. Acest lucru este corelat (şi trebuie corelat şi în ţara
noastră) cu cercetări susţinute, pentru a se determina cât magneziu conţine raţia
zilnică de alimente real ingerate de diferite grupuri populaţionale, de vârste şi
condiţii socioeconomice diferite, în diverse regiuni (André Mazur, Franţa).
Magneziul
s-a dovedit util în terapia sindromului de intestin iritabil. Acesta este
frecvent întâlnit la persoane cu deficit de magneziu, iar administrarea
terapiei cu orotat de magneziu şi corectarea deficitului a dus la dispariţia
simptomelor sau la ameliorarea semnificativă a bolii în 75% din cazuri (Paul
Porr, România).
S-au
acumulat date ce arată că magneziul reduce toxicitatea cadmiului şi a altor
metale grele şi ar trebui administrat în scop terapeutic în intoxicaţiile cu
aceste metale (Vesna Matovic´, Serbia). Nivelul magneziului se corelează
negativ cu concentraţia urinară a fenolilor la persoanele expuse profesional la
fenoli şi la alţi solvenţi (Felicia Grădinaru, România).
Administrarea
de magneziu zilnic 1 g/zi p.o. timp de
patru-şase săptămâni a determinat reducerea dependenţei de nicotină şi a numărului
de ţigarete la marii fumători (peste 20 de ţigarete/zi). Deoarece există atât
date experimentale, cât şi clinice, care arată ca magneziul reduce intensitatea
dependenţei de diferite substanţe adictive şi cum sunt date care arată frecvenţa
ridicată a deficitului de magneziu la fumători, considerăm că eliminarea
deficitului de magneziu poate contribui la reducerea dependenţei de nicotină şi
a fumatului. Unele date arată că stresul este un factor de vulnerabilitate faţă
de adicţia de diferite substanţe. Magneziul reduce influenţa factorilor stresanţi
asupra creierului şi, pe această cale, ar putea reduce vulnerabilitatea faţă de
dezvoltarea farmacodependenţelor (Mihai Nechifor, România).
Prolapsul
valvei mitrale se asociază cu deficitul prelungit de magneziu. Uneori,
spasmofilia se asociază cu prolapsul valvei mitrale şi cu unele aritmii
cardiace, dintre care cea mai malignă este torsada vârfurilor. În această
aritmie, magneziul are o acţiune terapeutică remarcabilă (Corneliu Zeana,
România). Magneziul are şi un efect antiaritmogen în cazul unor tulburări de
ritm cu mecanism central, dar nu şi în cea indusă prin administrarea
intracerebroventriculară de angiotensină II (Gabriela Cioca şi colab.,
Romania). Acest cation este un factor important în protecţia faţă de aritmiile
de reperfuzie, care pot fi o cauză de moarte pentru bolnavii cu infarct de
miocard la care se produce reperfuzia miocardului (Ronald Smetana, Austria).
Cercetări
experimentale au arătat că magneziul are o acţiune parţial protectoare faţă de
efectele diabetului experimental streptozotocinic la nivelul tractului genital,
la femela de şobolan negravidă, atât pe endometru, cât şi pe foliculii ovarieni
(Cristina Galeş şi colab., România). Faptul indică posibilitatea unor efecte
benefice la nivelul aparatului genital feminin la administrarea magneziului în
afara sarcinii. Deficitul de magneziu se corelează, în cercetări clinice, cu
dislipidemiile şi cu diabetul zaharat şi ar putea fi implicat în patogenia
sindromului metabolic (Ioan Guţiu, România).
Alexandru Manea şi colab. (România) au arătat
că, la bolnavii cu parodondopatie cronică marginală, nivelul salivar al
calciului este mai redus, dar cel al magneziului este mai crescut decât la
oamenii sănătoşi.
Problema identificării factorilor genetici
ce contribuie la anomalii ale concentraţiilor intra- şi extracelulară ale
magneziului este unul din subiectele actuale de studiu, cu implicaţii majore
atât pentru înţelegerea mecanismelor patologice, cât şi pentru terapeutică.
Jürgen Vormann (Germania), după ce a relevat date statistice arătând că un
nivel redus al aportului de magneziu este un factor de risc pentru dezvoltarea
hipertensiunii în timpul sarcinii, a arătat că gena SLC41A1, care codează
molecula ce determină schimbul membranar Na+/Mg2+, este semnificativ mai exprimată în
placenta femeilor preeclamptice, comparativ cu placenta femeilor care au avut o
evoluţie a sarcinii fără complicaţii. În sarcina normală, expresia genei ce
codează TRPM6 (unul dintre canalele ionice ce permit intrarea magneziului în
celulă) este crescută comparativ cu expresia aceleiaşi gene la femeile
negravide sănătoase. Acest fapt este de natură a facilita creşterea concentraţiei
intracelulare a magneziului în sarcină, cel puţin în unele celule şi ţesuturi.
S-au prezentat şi date obţinute în studii
efectuate la Iaşi, ce evidenţiază o corelaţie pozitivă semnificativă statistic
între aportul alimentar de fructe şi legume bogate în magneziu şi concentraţia
magneziului intraeritrocitar (Victoria Papadopol, România).
În ansamblu, congresul SRCM a arătat că
există foarte multe date referitoare la rolul şi locul cationilor bivalenţi în
mecanismele patogenice ale unei game largi de afecţiuni şi că aria de aplicare
terapeutică a acestor cationi se extinde mereu. Credem că este strict necesar
ca facultăţile de medicină să ofere viitorilor medici mai multe cunoştinţe în
acest domeniu, care ar trebui să fie mai mult abordat şi de învăţământul
postuniversitar.
