Dacă e toamnă, e timpul propice manifestărilor organizate de societăţile medicale. Pentru Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ a fost însă un moment special: al VII-lea Congres al Asociaţiei de Endocrinologie Clinică din România, care a adus nu doar informaţii şi oportunităţi, dar şi bucurie, speranţă. Un reportaj realizat de dl Iftimie Nesfântu.

 "> Endocrinologia românească – un drum împreună - Viața Medicală
Diverse

Endocrinologia românească – un drum împreună

de Iftimie NESFÂNTU - sept. 27 2012
Endocrinologia românească – un drum împreună

Dacă e toamnă, e timpul propice manifestărilor organizate de societăţile medicale. Pentru Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ a fost însă un moment special: al VII-lea Congres al Asociaţiei de Endocrinologie Clinică din România, care a adus nu doar informaţii şi oportunităţi, dar şi bucurie, speranţă. Un reportaj realizat de dl Iftimie Nesfântu.

 

  Participând la al VII-lea Congres al Asociaţiei de Endocrinologie Clinică din România (AECR), prins de dezbaterile ce au urmat comunicărilor şi de eforturile echipelor de medici şi cercetători de a clarifica şi descrie o patologie adeseori agresivă, mă gândisem să intitulez reportajul „Endocrinologia în ofensivă“. Era, de fapt, chiar titlul sub care au fost publicate, sub coordonarea dlui prof. dr. Constantin Dumitrache, preşedintele Congresului, o mare parte din lucrări, reunite într-un elegant şi inedit volum, în format academic, editat de Asociaţia de Endocrinologie Clinică din România.
   Interviurile realizate cu unii dintre participanţi au adus însă la vedere o altă dimensiune a fenomenului: importanţa colaborării dintre cercetători şi medici, biochimişti, chimişti, fizicieni şi mai ales o anumită deschidere şi înţelegere a mecanismelor care fac posibilă colaborarea între colegi din clinici de specialitate din ţară şi din afara ţării. Cercetarea ştiinţifică nu are graniţe şi, în condiţiile de astăzi, nu se mai poate face decât lucrând împreună. Programele de cercetare, unele internaţionale, schimbul periodic de idei şi confruntările cu alte echipe, punerea în comun a rezultatelor, băncile de date şi registrele regionale ale unor boli au intrat deja în recuzita unor instituţii importante. Şi este o bucurie să constat că, în acest drum împreună către viitor, şi săptămânalul „Viaţa medicală“ se regăseşte alături de profesionişti şi că tot mai multe societăţi medicale şi institute doresc să fim – cum s-a întâmplat şi la recentul congres AECR – partener media principal.

Progrese evidente la endocrinopediatrie

   – E greu să stabileşti cu certitudine care lucrare e mai importantă, îmi mărturisea dna dr. Diana Loreta Păun, medic primar endocrinolog, managerul Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ Bucureşti. Mulţi dintre colaboratorii mei îşi prezintă experienţa, rezultatele mai multor ani de cercetări şi observaţii clinice. Pe baza cazuisticii acumulate în fiecare secţie, se pot susţine, evident, adăugând şi informaţii rezultate din investigaţii de laborator, mai multe linii de cercetare. Şi fiecare dintre colegii tineri a prezentat câte una din aceste linii de cercetare. Colectivul de endocrinopediatrie a făcut progrese evidente. Este un colectiv tânăr şi lucrările lor se revendică pe o linie deja tradiţională. Este o bucurie pentru noi, cei din conducerea Institutului, să-i vedem afirmându-se. Ei adaugă un plus de valoare, pornind de la noile posibilităţi tehnice, incomparabile cu tehnicile de investigaţie mai vechi. Iar rezultatele se mulează pe trendul care există şi la nivel internaţional. Ne aplecăm mai mult asupra patologiei endocrine la copii, în special cea severă, de tipul obezităţii, care afectează pe termen lung calitatea vieţii individului şi scurtează viaţa. E greu, mai ales în vremurile de astăzi, să deschizi direcţii noi de cercetare şi să ai şi rezultate dacă nu te aşezi cumva în contextul tradiţiei. Cercetarea presupune mai mult decât colaborarea interdisciplinară şi decât echipa propriu-zisă, ea se desfăşoară pe anumite linii de forţă, în interiorul unui fenomen ce acoperă un segment mare de timp, de regulă mai multe generaţii. Fie că duci mai departe lucrările începute de maeştri, fie că aduci elemente de noutate şi „demitizezi“ cumva vechile cercetări, te aşezi tot într-o anumită tradiţie. Nici marile descoperiri de la începuturile Endocrinologiei moderne şi toate acele priorităţi româneşti despre care v-a vorbit şi dl prof. dr. Constantin Dumitrache nu au apărut din senin…
   Din acest colectiv, ce medici puteţi enumera?
   – Colectivul este condus de dna dr. Camelia Procopiuc, şefa secţiei, dna dr. Cristina Dumitrescu este, de asemenea, din generaţia care a făcut trecerea de la profesorul Mircea Popa către noua generaţie, iar colectivul tânăr este reprezentat de dna dr. Iuliana Gherlan şi dna dr. Andreea Brehar, aplecate deopotrivă către cercetarea fundamentală şi clinică şi care izbutesc – aţi văzut şi în lucrările prezentate aici – să pună cap la cap datele statistice şi datele din studiile efectuate în Institut, să aşeze propriile cercetări într-un context amplu, aducând în felul acesta elemente de noutate şi, mai ales, concluzii utile în abordarea pacienţilor cu probleme, o conduită terapeutică modernă şi cu rezultate mai bune decât până acum. Sunt şi cele care au contribuit esenţial la prezentarea acestor lucrări atât de interesante.
   – Ce alte linii de cercetare au fost exprimate în lucrările din acest congres?
   – Sunt multe, fiecare ar putea face obiectul unui reportaj. Eu aş aminti acum studiul tumorilor endocrine, în special cele adrenale, a fost o secţiune separată referitoare la tumorile neuroendocrine, cu „upgrade“ al celor mai noi date din literatura de specialitate.
   – Am sesizat, pentru această secţiune, interesul deosebit al participanţilor pentru trei prezentări, cele susţinute de dna conf. dr. Cătălina Poiană, dna dr. Adina Ghemigian şi de dv. Şi, la fel, lucrarea dnei dr. Rodica Petriş. Cum de s-a ajuns la aceste performanţe?
   – Dna dr. Rodica Petriş a prezentat experienţa noastră pe cazuistica tumorilor adrenale, în special feocromocitoame şi incidentaloame. Este tânără doctorandă a profesorului Dumitrache şi se ocupă cu studiul acestor tumori în cadrul tezei sale de doctorat. Şi, trebuie menţionat, şi teza de doctorat şi lucrările se desfăşoară în cadrul unui proiect european, derulat prin UMF „Carol Davila“ Bucureşti, în cadrul căruia doctoranda noastră îşi pregăteşte şi îşi va susţine teza de doctorat cu tema: „Tumorile adrenale – tumorile glandei suprarenale, diagnostic, evoluţie“.
   Cu ce noutăţi au venit colegii din celelalte centre universitare?
   – Clinica de endocrinologie din Cluj-Napoca a prezentat tema ovarului poli­chistic, colegii din Clinica din Craiova – o lucrare foarte frumoasă, cu impact direct asupra vieţii sociale şi capacităţii de muncă a pacienţilor, cei de la Clinica din Timişoara, cu experienţa lor privind pacienţii cu cancer medular, o patologie rară, dar severă, care beneficiază însă de tratamente eficiente, dacă diagnosticul este stabilit genetic. Colegii noştri din Timişoara au reuşit să facă această evaluare prin colaborare cu o clinică din Germania, iar cazuistica lor arată că o asemenea colaborare româno-germană a avut efectele aşteptate…

Menopauza şi secretele ei

   Dl prof. dr. Eduard Circo, de la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, membru fondator al AECR, şi-a obişnuit deja colegii cu prelegeri de anvergură. Anul acesta, chiar în deschiderea congresului, a vorbit mai bine de o oră despre problematica specifică şi de multe ori controversată asociată menopauzei. Este de la sine înţeles că audienţa şi interesul participanţilor au fost pe măsură. A fost şi o demonstraţie – dacă mai era necesar – despre cât de importantă este o bună informare aşezată însă pe suportul experienţei medicale şi a interesului pentru o asistenţă medicală de calitate.
   Menopauza este doar o problemă medicală?
   – Nici pe departe. Ca orice boală, poate mai mult decât altele, climacteriul poate fi considerat – şi s-a văzut şi din expunere – o endocrinopatie cu fel şi fel de consecinţe, atingând şi sfera medicală, prin bolile asociate ei, şi sfera socială, prin costuri, uneori foarte mari. Funcţia ovariană se modifică şi, în etapa a treia, postmenopauză, nivelul estrogenilor este drastic diminuat, progesteronul este absent, creşte nivelul seric al gonado­trofinelor, stroma ovarului – hiperplaziată – produce testosteron, androstendion… Sunt o mulţime de modificări.
   Aţi vorbit şi despre bufeuri. De ce sunt importante?
   – Întâi trebuie să precizez că sunt mai intense la vârste mai tinere, de exemplu în menopauza precoce, dar pot să însoţească şi celelalte etape. Cauzele? Scăderea nivelului seric de estrogeni cu activitate remanentă noradrenergică, dopaminergică, cu diminuarea tonusului opiaceu endogen şi modificarea pragului de funcţionare a centrului termoreglării. Sunt importante pentru că reprezintă elemente de risc cardiovascular sporit, dezvoltarea hipertensiunii arteriale şi, de subliniat, aceste riscuri sunt semnificativ crescute la femeile supraponderale.
   Un alt factor de risc menţionat de dv. a fost depresia. Puteţi dezvolta ideea?
   – E un factor de risc pentru boli cardiovasculare şi calcificări coronariene. Fireşte, tratarea depresiilor are efect profilactic.
   Şi concluziile?
   – După experienţa mea, mişcarea fizică este foarte, foarte importantă la menopauză. Şi încă o subliniere: tratamentele hormonale la menopauză cer un bun discernământ, altfel pot genera necazuri mai mari decât menopauza…

Tumori agresive

   De ce e atât de important studiul tumorilor neuroendocrine?
   Dna conf. dr. Cătălina Poiană, medic primar endocrinolog, şefa Secţiei de patologie hipofizară şi neuroendocrină a Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ şi şefa Disciplinei de endocrinologie la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, tocmai încheiase o prelegere ce cucerise – pur şi simplu – participanţii. De multe ori, prezent la manifestări medicale, m-am ghidat după reacţiile celor din sală. Medicii devin atenţi ori de câte ori o lucrare răspunde problemelor întâlnite în activitatea de zi cu zi.
   – În expunerea din congres am încercat să arăt că şi denumirile s-au schimbat şi s-a schimbat şi gândirea noastră faţă de acest capitol important. Incidenţa tumorilor neuroendocrine este mult mai mare decât a fost estimată până acum şi, alarmant, nu sunt tumori atât de blânde cum ne aşteptam şi cum au fost iniţial carac­terizate. De aceea, ele se numeau iniţial carcinoid – cu alte cuvinte erau un fel de cancer. O mai bună cunoaştere şi înţelegere a etiopatogeniei şi fiziopato­logiei acestor tumori a relevat că uneori pot fi extrem de agresive şi cu un potenţial metastazant mare.
   Dificultăţi întâlnite în diagnostica­rea lor?
   – Ele alcătuiesc un grup heterogen de tumori cu un punct de plecare întins pe o arie mare pe tractul gastrointestinal şi, în general, din celulele neuroendocrine cu potenţial secretor care pot fi localizate oriunde. Nu dispunem încă, la ora actuală, de investigaţii care să stabilească diagnostic pozitiv şi diferenţial din stadii precoce. Încă se lucrează la acest capitol. Şi în privinţa markerilor biochimici, şi în privinţa mijloacelor imagistice.
   Şi numai punând împreună mai multe metode s-ar putea stabili un diagnostic?
   – Exact. Abordare multidisciplinară reprezintă un element de bază, în sensul că este un diagnostic care nu poate fi pus decât în echipă: gastroenterolog, endocrinolog, oncolog – toţi vor conlucra pe partea de diagnostic clinic, îndeaproape şi necesar ajutaţi de chirurg – tratamentul chirurgical este un element de bază – şi confirmat apoi de anatomopatolog, un element-cheie în această echipă. În funcţie de diagnosticul şi încadrarea histopatologică, putem alege şi conduita terapeutică. Pentru investigaţii şi pentru terapie sunt importanţi medicul radiolog, imagisticianul, specialistul în medicină nucleară. Niciunul – vorbesc de medicii ancoraţi într-o specialitate sau alta – nu se poate descurca singur pentru abordarea corectă a tumorilor neuroendocrine.
    – Cum sunt localizate aceste tumori?
   – Extrem de divers. Pe tractul digestiv (stomac, intestin subţire), dar deopotrivă la nivel pulmonar sau în timus. O serie întreagă de tumori neuroendocrine nu pot fi regăsite în clasificarea obişnuită, ele apar la nivelul tractului digestiv dar pot fi generate de tumorile neuroendocrine cu potenţial secretor; ele au ca punct de plecare celule stem, ulterior diferenţiate fie pe o linie non-secretorie, fie pe una secretorie, iar aici intervin factori de transcripţie specifici.
   – Să înţeleg că aceste celule stem o iau pe o traiectorie deviată?
   – Nu, ele generează celule secretorii, care, la un moment dat, suferă o mutaţie şi încep să prolifereze.

Când nu găsim informaţii, facem cercetări

– Lucrarea prezentată de mine, ne spune dna dr. Andreea Brehar, a fost elaborată într-un colectiv de cercetare, eu nu am fost singurul autor, şi s-a referit la dinamica secreţiei de GH la copiii şi adolescenţii cu talie înaltă în cadrul testului de hiperglicemie provocată.
De ce este importantă o asemenea cercetare?
– În literatura de specialitate, sunt puţine informaţii referitoare la supresia GH în testul de hiperglicemie provocată; vorbim, fireşte, despre copii şi adolescenţi în diverse stadii de dezvoltare pubertară. Scopul nostru a fost să documentăm o posibilă secreţie autonomă de GH ca substrat al taliei înalte.
Cum aţi selectat pacienţii?
– Subiecţii „prinşi“ în această cercetare – 18 fete şi 26 de băieţi cu vârste între 6,5 şi 17,3 ani – au fost dintre cei internaţi în Clinica de endocrinologie a Institutului „C. I. Parhon“ începând din ianuarie 2010 şi până în august 2012. Am exclus pacienţii cu diabet zaharat, disfuncţie tiroidiană, sindrom sau boală Cushing, patologie hipotalamo-hipofizară, insuficienţă renală sau cu o medicaţie urmată de modificări ale glicemiei şi dinamicii GH, cum ar fi estrogenii sau hormonii tiroidieni. Am urmărit datele anamnestice, auxologice, s-a efectuat un examen clinic, incluzând şi un consult genetic în cazul prezenţei unor trăsături dismorfice, evaluări paraclinice: cariotip, funcţie tiroidiană, androgeni, IGF, IGFBP3, prolactină, evaluarea deficitului altor hormoni hipofizari, vârsta osoasă, ecografie cardiacă, CT/IRM de regiune hipotalamo-hipofizară, toleranţa la glucoză… Rezultatele obţinute sunt, într-adevăr, utile pentru o abordare corectă a copiilor şi adolescenţilor cu o patologie specifică.

Potenţiali factori de risc pentru boli tiroidiene

   Lucrarea dnei prof. dr. Ileana Duncea, de la Clinica de endocrinologie a UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, intitulată „Particularităţi patogenetice şi dediagnostic în tiropatiile autoimune induse de tratamentul cu interferon în hepatita cronică virală de tip C“, a definit o altă zonă de interes major, deopotrivă pentru pacienţi şi pentru medici. Pe scurt, iată câteva întrebări şi răspunsurile dnei profesor.
  Cât de mare este afectarea tiroidiană la pacienţii trataţi cu interferon?
   – Poate atinge până la o treime din cazurile monitorizate… Şi nu e deloc puţin.
   Eventuali factori de risc?
   – Preexistenţa bolii tiroidiene în formă latentă sau manifestă clinic, titrul crescut al anticorpilor antitiroidieni şi sexul feminin. După administrarea IFN, majoritatea pacienţilor vor dezvolta o hipofuncţie tiroidiană de tip autoimun sau prin tiroidită distructivă.
   Care sunt mecanismele implicate?
   – Sunt încă neclare… Principalele idei avansate ţin de disfuncţia sistemului imun, prin exacerbarea citotoxicităţii, sau de afectarea predominantă a glandei tiroide, prin interferon. Un alt mecanism – direct – intră în discuţie pentru pacienţii cu hipotiroidism neimun şi a fost demonstrat deocamdată în culturi de tirocite.
   Există şi metode oarecum accesibile pentru a clarifica o asemenea problemă?
   – Este importantă urmărirea pe termen lung a pacienţilor după terapie antivirală. După unii autori, nivelul de anticorpi antitiroidieni la finalul terapiei cu alfa-interferon poate prezice riscul apariţiei unor disfuncţii tiroidiene.
   Şi diagnosticul în tiroidita indusă de interferon?
   – Aici lucrurile sunt clare: diagnosticul se bazează pe titrul crescut al anticorpilor anti-TPO şi/sau anti-Tg şi ultrasonografia glandei tiroide, evidenţiind valori variabile ale volumului tiroidian (normal, crescut, redus) şi prezenţa caracteristică de plaje hipoecogene fără delimitare netă sau hipoecogenitate globală a parenchimului glandular. Dozările hormonilor tiroidieni (FT4, FT3) şi a hormonului tirotrop (TSH) evidenţiază eutiroidia, hipotiroidismul sau hipertiroidismul latent sau manifest. Poate fi luată în considerare şi radioiodcaptarea, cu valori scăzute în tiroidita distructivă. Evident, este necesar ca pacienţii să se adreseze unei clinici de endocrinologie. Astfel de determinări şi mai ales corelarea lor nu sunt la îndemâna oricui.

Privind înapoi cu mândrie, privind spre viitor cu speranţă

   – Am plecat la drum cu nişte pionieri şi am ajuns în şapte ani să avem alături de noi, pe acelaşi drum, adevăraţi cercetători, ne spune, cu sentimentul împlinirii oglindit pe chip şi în priviri, dl prof. dr. Constantin Dumitrache, preşedintele AECR. Dacă iau lucrările lor de acum şapte ani şi la pun alături de cele prezentate în aceste zile, nimeni nu o să creadă că sunt realizate de aceiaşi autori. Participarea a fost peste aşteptări în toate zilele şi în toate momentele, o dovadă că organizarea a fost aşa cum ne-am dorit. Sala „Nicolae Iorga“ din Palatul Parlamentului nu este una oarecare şi, aşa cum aţi văzut, a fost plină. E o bucurie să-i văd, să-i ascult prezentându-şi rezultatele muncii lor. Sunt endocrinologi din generaţii succesive, pornind de la „copii“ până la „adolescenţi“ într-ale cercetării şi mergând către cei care, în viitorul apropiat, vom preda ştafeta. A fost un consens al afirmării şi al confirmării: lucrările lor, ani de-a rândul, i-au afirmat, iar anul acesta i-au şi confirmat. Şi se vede şi în situaţia lor profesională, au trecut de la rezident şi medic specialist la cercetător şi chiar mai mult, unii ocupând posturi importante. Şi mă refer acum la Institutul de Endocrinologie. Ştacheta este foarte sus. Au un cuvânt important şi e firesc: ei sunt viitorul. Iar noi suntem obligaţi să luăm o nouă grupă de „pionieri“ şi, până ne vom retrage, să-i călăuzim. Nostim o să fie când va apărea concurenţa şi când generaţiile de mijloc vor simţi în ceafă respiraţia celor tineri. Ei vin cu alte idei, cu informatică, cu abordări genetice şi prelucrări statistice avansate, cu participări şi rezultate în programe internaţionale. La drept vorbind, asta ne şi dorim. De fapt, asta am făcut mereu ca şef de disciplină şi coordonator de doctorate: am întreţinut în permanenţă această competiţie, dacă vreţi, o stare de anxietate în sensul bun al cuvântului, rezolvabilă prin dezvoltarea competitivităţii, a unor aptitudini cât mai complexe. Vremurile se schimbă. Şi vor veni şi la noi medici şi cercetători din alte ţări, cum şi noi mergem la ei pentru doctorate, stagii pe diverse perioade de timp şi aşa mai departe. Endo­crinologia de astăzi nu are graniţe. Şi nivelul lor şi cerinţele şi presiunea cazuisticii sunt mereu mai mari. Când ai ajuns la un anume nivel, nu mai poţi da înapoi…
   Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci…
   – Aşa este. Când stai deoparte, rămâi cu vechile metode şi baţi pasul pe loc. Altfel, eşti antrenat în această emulaţie şi, vrând-nevrând, faci progrese, vezi că ai rezultate, vrei mai mult şi aşa ajungi într-o zi să fii recunoscut, premiat ori să te gândeşti că şi tu poţi con­tribui la formarea altora mai tineri.
   Ce rol a avut prezenţa aici a colegilor din Paris şi Atelierul româno-francez, de fapt o mani­festare distinctă, în con­textul congresului organizat de AECR?
   – Colaborarea noastră cu colegii francezi a scos în evidenţă şi compatibilitatea cercetătorilor şi a cercetărilor de la ei şi de la noi şi faptul că împreună se pot obţine mai repede rezultate cu aplicabilitate practică. Se diver­sifică metodele, e o bază cu mult mai largă de informaţii, se văd altfel determinările ce ţin de contextul social, cultural. Se mobilizează fiecare dintre cei intraţi într-o asemenea cursă. Nu mai trebuie să stai după ei dacă au semnat sau nu condica de prezenţă, nici nu mai e nevoie de condică. Sunt alte responsabilităţi, priorităţile se aşază altfel… Vă daţi seama, după ce au trecut – şi au trecut cu uşurinţă! – o probă de foc: confruntarea cu medici şi cercetători din Franţa, şi încă din instituţii importante, ei vor avea dintr-o dată mai mult curaj pentru participare la orice congres şi competiţie internaţională ori pentru a se lansa în proiecte de cercetare.
   Ce rol au aceste congrese AECR desfăşurate în fiecare an?
   – Sunt un prilej de afirmare, un mecanism generator de concurenţă, un context în care fiecare se poate autoevalua, se vede pe sine, în raport cu alţi colegi, fiecare stabileşte pe unde se află, simte şi atuurile, când sunt, simte şi zonele unde mai are de lucrat… Nu trebuie să-i spun eu sau managerul Institutului că nu a folosit nu ştiu ce metodă. Vede şi el că un alt cercetător din alt centru universitar, din altă ţară a obţinut rezultate mai bune pentru că a găsit sau a preluat o metodă mult mai bună într-o anume situaţie.
   Şi… rezumând?
   – Asta înseamnă, cred eu, şanse pentru Endocrinologia românească. Speranţă!
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe