Recent, la Mérida (Mexic), a avut loc al
13-lea Simpozion Internaţional despre Magneziu, cea mai importantă manifestare ştiinţifică
internaţională privind implicaţiile magneziului în biologie şi medicină şi relaţiile
complexe ce există între magneziu şi ceilalţi cationi bivalenţi. Congresul a
reunit participanţi din 20 de state, fiind prezenţi prestigioşi cercetători ai
acestui domeniu, din întreaga lume. Tematica a fost una complexă, reflectând
progresul rapid al cercetării magneziului, precum şi interesul crescând pentru
lărgirea ariei de aplicare terapeutică.
André Mazur (Franţa) a arătat că, la
momentul actual, este strict necesară evidenţierea şi validarea de biomarkeri
relevanţi ai statusului magneziului în organismul uman, foarte utili pentru a
aprecia corect cauza perturbărilor metabolismului magneziului şi modalitatea
terapeutică optimă de corectare a acestor perturbări.
Ronald Elin (SUA) a relevat necesitatea de a
reevalua conceptul de deficienţă latentă cronică de magneziu şi a arătat că
testul de încărcare cu magneziu este esenţial în această direcţie şi trebuie
efectuat în clinică. S-au adunat date ce arată că, pentru o stare normală de sănătate,
concentraţia serică a magneziului trebuie să se situeze, la adult, între 0,85 şi
0,95 mmol/l. Deficienţa în magneziu are un impact negativ asupra producerii de
energie celulară şi asupra funcţionării mitocondriei. Un nivel redus al
magneziului scade capacitatea antioxidantă a organismului şi favorizează
procesul de îmbătrânire (Mario Barbagallo – Italia). La persoanele bătrâne,
deficienţa în magneziu este mai frecvent întâlnită decât la adulţi şi are
adesea drept cauză majoră carenţele nutriţionale (ingestia zilnică redusă).
Vârstnicii primesc adesea şi medicamente care accelerează eliminarea urinară a
magneziului. Deficitul cronic de magneziu accelerează procesele ateromatoase şi
are un efect proinflamator în toate ţesuturile, inclusiv la nivelul
endoteliului vascular.
Problema implicaţiilor deficitului de
magneziu în patogenia hipertensiunii arteriale a fost mult dezbătută şi rămâne
controversată. Klaus Kisters (Germania) a arătat că, la bolnavii cu HTA
borderline, concentraţia magneziului ionizat este semnificativ statistic mai
redusă decât la adulţii normotensivi de aceeaşi vârstă. Administrarea de
magneziu pentru 18–21 de săptămâni duce la normalizarea valorilor tensionale
sistolice şi diastolice la numeroşi subiecţi. Este important să se determine
concentraţia intraeritrocitară a magneziului, deoarece s-a dovedit că
administrarea de 480 mg Mg/zi, pe cale orală, determină creşterea semnificativă
a concentraţiei intracelulare a magneziului, concomitent cu reducerea
valorilor tensionale.
Un grup de lucrări s-a referit la implicaţiile
canalelor pentru magneziu şi a transportorilor de magneziu în fiziologie şi în
patologie. Jeanette Maier (Italia) a arătat ca TRPM-7 (unul dintre cele mai
importante canale de magneziu din organismul uman) are un rol modulator la
nivelul endoteliului vascular. Reducerea circulaţiei magneziului prin acest
canal membranar favorizează dezvoltarea proceselor aterogenetice. Aceasta arată
că atât deficienţa în magneziu, cât şi o exprimare fenotipică defectuoasă a
TRPM-7 sunt factori favorizanţi în apariţia ateromatozei. Considerăm că există suficiente
date ce susţin ideea conform cărei tratarea deficienţei de magneziu la tineri şi
adulţi determină o reducere a apariţiei aterogenezei şi previne unele disfuncţii
endoteliale. Recomandăm tuturor medicilor să determine magneziul plasmatic, dar
şi intraeritrocitar, şi să trateze deficienţa de magneziu.
Jose Romero (SUA) a evidenţiat că, în studii
experimentale, s-a dovedit că excesul de aldosteron şi alţi
mineralocorticosteroizi determină inflamaţie şi fibroză miocardică.
Investigarea mecanismului a arătat că aldosteronul scade concentraţia
intracelulară a magneziului la nivel miocardic.
Yinqing Song (SUA) a demonstrat că există o
corelaţie între deficienţa cronică de magneziu şi inflamaţiile cronice, şi a
adus dovezi că există o relaţie invers proporţională între aportul zilnic de
magneziu, concentraţia acestuia în organism şi producerea de citokine
proinflamatorii.
Un alt grup de lucrări s-a referit la relaţiile
dintre concentraţia magneziului, diabetul zaharat şi sindromul metabolic.
Fernand Romero Guerrero (Mexic) a arătat că magneziul creşte secreţia de
insulină şi că un nivel scăzut al magneziului determină, la subiecţii fără
diabet zaharat, o reducere a secreţiei de insulină. Considerăm că, astfel,
hipomagneziemia ar putea fi un factor favorizant în apariţia diabetului
zaharat. Ligia Dominguez (Italia) a arătat că deficienţa în magneziu favorizează
dezvoltarea sindromului cardiometabolic. Ka He (SUA) a adus date epidemiologice
care atestă o corelaţie inversă între aportul de magneziu şi incidenţa
accidentului vascular cerebral.
Maria Laires (Portugalia) a evidenţiat că un
nivel redus al magneziului se asociază cu slăbirea forţei de contracţie
musculară, fără a se dovedi că suplimentarea dietei în magneziu creşte
performanţa sportivă.
Problema transportului membranar de magneziu
şi de sodiu a fost prezentată de Martin Kolisek (Germania), care a demonstrat
existenţa genei SLCS1A1 şi a arătat că transcripţia la nivelul acestei gene
este influenţată de hormonii androgeni. S-a demonstrat şi faptul că TRPM7 (un
canal-enzimă) este principalul mod în care intră magneziul în celula
mamiferelor. TRPM este format dintr-o proteină canal şi un domeniu cu
activitate alfa-kinazică. El este considerat esenţial pentru reglarea concentraţiei
intracelulare a magneziului (Andrea Fleig, SUA). Acest canal va deveni o ţintă
pentru realizarea de noi medicamente destinate să corecteze tulburările de
homeostazie magnezică. Deoarece este vorba de un cation predominant
intracelular, orice modificare de natură genetică sau non-genetică, la nivelul
sintezei acestor proteine canal (ca, de altfel, şi la nivelul sintezei
transportorilor de magneziu), este esenţială pentru a se înţelege răspunsul
clinic diferenţiat al pacienţilor ce primesc terapie cu magneziu sau iau suplimente
alimentare cu magneziu. Terapia personalizată a viitorului va cere determinarea
cu exactitate a tuturor genelor implicate în sinteza proteinelor canal ionic
pentru magneziu (şi alţi cationi), precum şi a stării lor funcţionale şi
corectarea dezechilibrelor ionice în funcţie de cauza lor reală.
Pledăm cu tărie pentru determinarea
concentraţiei intracelulare (intraeritrocitare) a magneziului în practica
clinică actuală, determinare ce nu pune probleme în activitatea de laborator,
dar, în mod nejustificat, nu este recomandată şi nici efectuată. Concentraţia
intraeritrocitară a magneziului oferă informaţii mult mai exacte asupra
statusului magnezic al persoanei.
Carlos Galavitz-Hernandez (Mexic) a arătat
existenţa unor modificări în expresia genică a unor transportori de magneziu,
la femeile preeclamptice, iar R. Rylander (Suedia) şi Martin Vorman (Germania)
au obţinut rezultate ce atestă implicarea diferenţelor ce există în sinteza
TRPM6, în dezvoltarea hipertensiunii de sarcină, precum şi faptul că
suplimentarea dietei în magneziu, în cazul femeii gravide, timp de douăsprezece
săptămâni, temperează creşterea tensiunii arteriale.
O sesiune a fost consacrată rolului şi acţiunilor
magneziului în sistemul nervos central. S-au prezentat date referitoare la
posibilitatea unor mai exacte evaluări ale concentraţiei magneziului în creier
(Stefano Iotti – Italia), precum şi a faptului că, în cazul psihozei bipolare
tip I, în faza de agitaţie maniacală şi înainte de orice tratament, nivelul
magneziului intracelular şi al zincului plasmatic sunt scăzute, concentraţia
plasmatică a cuprului fiind semnificativ mai mare decât la persoanele normale.
Ameliorarea simptomatologiei clinice a acestor bolnavi sub terapia psihotropă
se corelează pozitiv cu creşterea concentraţiei intracelulare a magneziului şi
a zincului plasmatic. Considerăm că modificările de concentraţie intra- şi
extracelulară a acestor cationi bivalenţi joacă un rol important în producerea
efectelor terapeutice ale medicamentelor antipsihotice utilizate în tratamentul
bolnavilor cu psihoză bipolară (Mihai Nechifor, Cristina Văideanu – România).
Din România au fost prezentate două lucrări:Magnesium in bipolar disorders –
interactions with mood modulators (Mihai
Nechifor, Cristina Văideanu – prezentare orală) şi Influence of metformin treatment on urinary magnesium and zinc loss in
NIDDM adult patients (Monica Dosa, Cristina Galeş, Mihai Nechifor –
poster). Semnatarul acestor rânduri a fost moderator al sesiunii Magnesium in central nervous system şi a
avut onoarea de a fi unul dintre cei doisprezece membri ai comitetului ştiinţific
internaţional.
Simpozionul s-a bucurat de un program social
de excepţie, asigurat de organizatori, ce a inclus vizitarea unor importante
situri mayaşe din Yucatán – Chichen Itza şi Uxmal –, unde pot fi văzute
vestigiile unei culturi fascinante şi poate fi înţeles modul în care a fost alcătuit
faimosul calendar mayaş.
A fost prezentat şi progresul revistei Magnesium Research, revista Societăţii Internaţionale de Cercetare a Magneziului,
revistă ISI importantă pentru cercetarea în domeniu. S-a afirmat cu tărie
necesitatea unor cât mai ample cercetări referitoare la relaţiile multiple şi
complexe dintre cationii bivalenţi şi ceilalţi constituenţi ai celulei, precum şi
faptul că orice dereglare în metabolismul acestor cationi are consecinţe
importante pentru patologia umană. A apărut clar demonstrată posibilitatea şi
necesitatea extinderii terapiei cu magneziu în diferite afecţiuni din clinică,
precum şi faptul că o corectare reală a deficienţelor cronice în magneziu ar
putea juca un rol benefic în prevenirea apariţiei unor boli sau a recăderilor
suferite de unii bolnavi.
Următorul simpozion internaţional de
magneziu va avea loc în 2015, în Germania.
Societatea Română de Cercetare a
Magneziului, care a avut onoarea de a organiza al XII-lea Simpozion Internaţional
de Magneziu, în 2009, la Iaşi, consideră că trebuie extinse cercetările clinice
şi experimentale vizând acest cation (şi alţi cationi bivalenţi) şi că acestea
sunt importante pentru cunoaşterea mecanismelor funcţionării celulei şi pentru
terapeutică. Numai cercetări serioase şi perseverente, publicate în reviste de
prestigiu şi comunicate la mari reuniuni ştiinţifice internaţionale, pot
contribui în mod real la creşterea prestigiului comunităţii ştiinţifice din
Romania, cu toate consecinţele pozitive pe care le-ar avea acest fapt. Alocarea
de cât mai multe fonduri în această direcţie, de către toate organismele cu
responsabilităţi în cercetarea ştiinţifică, este o necesitate, ca şi atragerea
tinerilor dotaţi în această activitate de cercetare.
