Conferinţa Asociaţiei Europene de
Psihosomatică Medicală (EAPM) – prima desfăşurată în Europa de Est, potrivit
preşedintelui asociaţiei, prof. dr. Wolfgang Söllner –, a avut loc la Sibiu, la
finalul lunii trecute. Pornind de la genericul „Îngrijeşte şi vindecă”, ediţia
de anul acesta a adus împreună profesionişti psihosomaticieni, psihiatri,
medici, psihologi şi alţi specialişti cu preocupări pentru sănătatea omului în
interdependenţă cu sinele său şi cu cei din vecinătate/anturaj, în contextul
propriei culturi: omul văzut într-o perspectivă bio-psihosocială.
Prototipul omului de mâine
Asistăm la o schimbare de paradigmă în relaţia
suflet–corp în cultura occidentală. Există un fel de cult al corpului,
paradoxal într-o cultură creştină care, anterior, a vitregit corpul şi l-a
supus ascetismelor, rigorilor morale. Comunicarea – până şi această conferinţă
– a devenit o construcţie de relaţii, mai degrabă decât transmitere de informaţii.
De aceea, corpul câştigă foarte mult în raport cu sufletul în acest context,
pentru că, de fapt, corpul este suportul relaţionării. Dacă privim corpul în
raport cu funcţiile comunicării, există, pe lângă cele trei funcţii care
definesc relaţia – expresivă/emotivă, impresivă/conativă şi fatică/legată de
canalul de comunicare –, încă alte trei. Una dintre acestea este, în mod
particular, interesantă din perspectiva corpului: funcţia poetică.
Aurel Teodor Codoban, profesor de filosofie
la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca a Universităţii Creştine „Dimitrie
Cantemir“ Bucureşti şi conducător al şcolilor doctorale din Universitatea de
Artă şi Design Cluj-Napoca, a fost invitat să susţină o pre-conferinţă în
cadrul EAPM 2014, ca urmare a cercetărilor sale privind mutaţiile în relaţia Psyche versus Soma în cultura occidentală.
„Una dintre intenţiile noastre a fost aceea de a asigura, pe lângă joncţiunile
între asociaţii diverse, şi o interfaţă multiplă, aducând aici, pe lângă medici
psihosomaticieni şi psihiatri, şi teologi, filosofi, psihologi“, îmi spunea,
în ultima zi a lucrărilor, profesorul Wolfgang Söllner. Şi mi-a dat ca exemplu
interesul participanţilor pentru prelegerea profesorului Codoban, filosof, şi a
profesorului Dorin Oancea, teolog, ambii din România.
La acel moment, când abia îl descoperisem pe
profesorul Codoban, intuind viziunea sa inedită, căutam să-i smulg, înainte de
a-şi expune lucrarea, câteva răspunsuri. „Corpul este acum prezentat mai degrabă
în imperfecţiunile lui, în limitările lui, în mutilările lui chiar“, îmi
spunea.
– De unde aţi cules aceste observaţii?
– Este punctul nostru de vedere în artă,
realmente ciudat: deconstruim corpul şi identitatea corporală tot aşa cum
teoriile modernităţii şi ale modernităţii târzii au deconstruit ideea de rasă şi
cum teoriile postmodernităţii deconstruiesc ideea de identitate sexuală, făcându-ne
să acceptăm lesbianismul, transsexualismul şi celelalte, până mai ieri perversităţi. Nu există o identitate precisă
de gen. Este o construcţie socioculturală, ni se spune. Or, în artă se întâmplă
acelaşi lucru. Noi mizăm pe corp, tot aşa cum mizăm pe imagine: facem cură de
slăbire, suntem tot mai mult interesaţi de „look“, nu sufletul ne interesează,
ci corpul. E o schimbare majoră, o balansare neaşteptată.
– Ce
conexiuni sunt între abordarea filosofică şi culturală şi cea psihosomatică?
– Aş spune, precum Peter Sloterdijk, că
infirmul este astăzi prototipul omului de mâine. Noi mergem în direcţia protezării
omului, vreau să zic extensiile noastre tehnologic-electronice sunt, de fapt,
nişte proteze şi suntem gata, suntem pregătiţi să renunţăm la organismul
natural în favoarea a ceva diferit, a unui organism cu extensii biomecatronice,
a unui cyborg. Deja se folosesc
implantul cohlear, lentila de contact, stentul cardiac, implantul de os sau
cartilaj, implantul unui stimulator ori defibrilator cardiac, inima artificială.
Pe de o parte arta şi, pe de altă parte, ştiinţele medicale, inclusiv
psihosomatica ne pregătesc pentru asta.
Enigmaticul „alter ego“
Dr. Théo Leydenbach, psihoterapeut şi
profesor de psihologie medicală la Facultatea de Medicină a Universităţii Paris-Est Créteil, a vorbit despre cercetările
proprii privind funcţia terapeutică a viselor, temă deschizătoare de drumuri şi
în psihosomatică, şi în ce priveşte mecanismele intime ale creaţiei: literatură,
pictură, muzică.
–
Cum este susţinută ideea că visul poate fi şi medicament?
– Visul este, în esenţă, o creaţie a noastră,
intim legată de experienţe şi trăiri. Fiinţa umană îşi acceptă, în somn, prin
mijlocirea visului, libertatea necesară
propriei creaţii. Şi se regăseşte astfel, rememorându-şi visul recent, faţă în
faţă cu acel „eu lăuntric“ – alter ego, dacă vreţi – care tocmai ce s-a
exprimat liber, necenzurat şi îşi poate asuma libertatea de exprimare.
–
Este mai uşor să te exprimi liber în vis decât în stare de veghe?
– Exact. Este şi exemplul pe care l-am dat
în expunerea mea: o femeie la cabinet mi-a spus: „Eu mă recunosc în acea bilă
de sticlă pe care am visat-o“. Ea s-a recunoscut pe sine, implicit
recunoscându-şi libertatea de exprimare. Şi această libertate de exprimare, fără
teama de a fi pedepsit, este o componentă a sănătăţii psihice şi, implicit,
somatice.
Optimismul şi sănătatea partenerilor
– În lucrarea dvs. aţi prezentat latura
somatică a îmbolnăvirilor, agravarea unor boli şi transformarea lor în boli
ireversibile, m-am adresat conf. dr. Paul J. Porr, de la Universitatea
„Lucian Blaga“ din Sibiu.
– Da, m-am raportat la cazuistica personală
din clinică şi am vorbit despre depresie, respectiv anxietate şi legătura lor
cu bolile cardiovasculare. Lucrarea la care vă referiţi studiază legătura între
optimism – pe versantul nenumit, pesimism – şi starea de sănătate a celor din preajmă. Cercetarea audiată „Sunt
oamenii mai sănătoşi dacă partenerii sunt mai optimişti?“, coordonată de doi
psihologi – Eric S. Kim şi William J. Chopik, din departamentul de psihologie
al Universităţii Michigan, Ann Arbor – şi un sociolog, Jacqui Smith, de la Institutul pentru cercetări sociale,
din cadrul aceleiaşi universităţi, prezintă rezultatele măsurătorilor pe un lot
de 22.000 de persoane în jurul vârstei de 50 de ani. Deja ne ducem în zona
socială, efectele asupra sănătăţii celorlalţi fiind semnificative.
–
Care din bolile cardiovasculare sunt intercondiţionate cu depresia?
– Tulburarea depresivă majoră (unul din
cinci pacienţi cardiovasculari) creşte riscul accidentului vascular cerebral şi
al respitalizării. Şi invers, după AVC creşte riscul de depresie.
– Ce
le recomandaţi pacienţilor?
– Pe lângă medicaţia uzuală, recomand
activitate, abandonarea fumatului, terapie cognitivă, deschidere către
rezolvarea propriilor probleme, căutarea cauzelor depresiei şi evitarea lor.
Evident, este nevoie de muncă în echipă: medicul de familie, cardiologul,
internistul, psihiatrul, psihologul şi, nu în ultimul rând, pacientul. Şi, ca să
faci aşa ceva, este necesar ca mai întâi să ajungi la ei, să-i convingi.
– Aţi
amintit de ruminaţie şi implicarea ei în depresie, anxietate şi în generarea
atacurilor de panică. Dacă ruminaţia are şi efecte negative asupra omului, de
ce mai este acceptat acest comportament?
– O să-i citez pe psihiatri: când omul repetă
aceleaşi gânduri – asta este ruminaţia – el se simte ca şi cum ar munci pentru
rezolvarea problemei pe care o are şi, consumând energia şi timpul necesare
activităţilor curente, se afundă într-un cerc vicios care include toate
simptomele despre care vorbeam. Dacă ni se spune să terminăm cu gânditul
excesiv şi repetat, ni se pare că celălalt nu vede sau nu vrea să vadă importanţa
problemelor noastre. Şi continuăm, ne blocăm fără să vrem celelalte activităţi,
prin redirecţionarea resurselor, prelungindu-ne astfel starea emoţională
negativă.
Patogeneza
tulburărilor funcţionale digestive
Interviul
cu prof. dr. Douglas Drossman, fostul preşedinte al Societăţii Americane de
Psihosomatică, s-a purtat în perimetrul lucrării pe care acesta a prezentat-o:
„Axul creier-intestin şi psihosomatica“.– Ce face anevoioasă înţelegerea
tulburărilor funcţionale digestive?
– S-a ajuns la concluzia că encefalul şi
intestinul nu sunt două lumi paralele. Existenţa unor legături între cei doi
poli ai fiinţei nu este deloc surprinzătoare; sistemul nervos enteric este, embriologic
vorbind, derivat din acelaşi segment al crestei neurale, care evoluează
ulterior către SNC. Şi tocmai prin acest trunchi comun – este foarte important şi
timpul biologic aici – se păstrează şi se dezvoltă, şi normal, şi patologic,
canale de comunicare prin intermediul cărora se transmit semnale cu rol în
reglarea/dereglarea unor funcţii. Şi aici încep dificultăţile: intervine
timpul – vorbim de o anumită geneză –, apar diferenţe individuale şi influenţele
din mediu, apar abateri, mai mici sau mai mari. Am ajuns târziu să înţelegem
mecanismele unor boli funcţionale. Creierul şi sistemul nervos gastrointestinal
sunt conectate; este un moment al adevărului. Conexiunea între sistemul nervos
enteric şi sistemul nervos central este, într-o primă aproximare, bidirecţională –
alt moment. Asta nu înseamnă că vom înţelege toată cazuistica. După ce descifrăm
în intimitatea lor aceste afirmaţii, când formulăm mecanismele şi le verificăm,
abia atunci mai putem face încă un pas către înţelegere. Drumul nu e uşor.
Nu
toţi pacienţii acceptă integrarea corp–psihic
– Ce
anume v-a determinat să vă opriţi asupra dificultăţilor legate de abordarea
pacienţilor care somatizează?, l-am
întrebat pe prof. dr. Kyung Bong Koh
(Seul, Coreea de Sud), trezorierul Colegiului Internaţional de Medicină
Psihosomatică. – Vorbim despre pacienţi care transferă în
plan somatic, fără a le conştientiza, o serie de conflicte din mediul în care
trăiesc. Aceştia sunt pacienţi care somatizează, de regulă, cronici. Sunt
foarte greu de tratat şi este nevoie de o abordare psihosocială. Rolul
primordial al psihiatrului este de a-i ajuta pe ceilalţi medici în
identificarea pacienţilor din această categorie şi descrierea/developarea
mecanismelor legate de anumite disfuncţionalităţi prin care se ajunge la
somatizare.
–
Unde sunt dificultăţile de abordare?
– O parte din dificultăţi ţin de pacienţii
înşişi; mulţi dintre cei cu simptome somatice neexplicate privesc eforturile
psihiatrilor ca fiind nefolositoare şi consideră că dacă au luat pilula
potrivită este suficient ca să evite o criză cardiacă sau chiar o durere
digestivă. Suferinţa lor e reală, însă dacă le spui că nu au nicio leziune organică
nu te cred. Frecvent, sunt criticaţi şi medicii, şi psihiatrii care îndrăznesc
să pună astfel de tulburări somatice pe seama suferinţelor psihice sau pe
ambianţa stresantă şi pe felul în care pacientul se raportează la cele din jur.
–
Psihosomatica s-a impus târziu, deşi legătura între trup şi psihic este
cunoscută de mii de ani. Care este explicaţia?
– Majoritatea pacienţilor cu probleme
nerezolvate de cardiologi, gastroenterologi, internişti se adresează
psihiatrilor. Este nevoie să-i educăm pe medici. E nevoie să comutăm şi să
punem accentul deopotrivă pe minte şi suflet, nu numai pe corp. Nu toţi pacienţii
acceptă. Şi nici medicii nu sunt pregătiţi să vadă această integrare corp şi
psihic.
– Aţi
spus în prezentarea dvs. că sunt modele culturale care împing oamenii către
somatizarea conflictelor. Care ar fi rezolvarea?
– De
exemplu, să includem în programele educaţionale criterii pozitive pentru
somatizare şi să ajutăm la înţelegerea rolului pe care-l are controlul
propriilor stări sufleteşti şi formarea unor deprinderi într-o perspectivă a
istoriei biopsihosociale a omului. De exemplu, interpretarea unor roluri
(jocuri de rol) şi feedbackul obţinut cu ajutorul echipamentelor video poate
ajuta la schimbarea deprinderilor de comunicare.
Axa Drossman – Söllner – Bong
Am discutat cu prof. dr. Dan L. Dumitraşcu,
preşedintele Societăţii Române de Psihosomatică Aplicată şi Medicină
Comportamentală (SRPAMC) şi al congresului, despre programul reuniunii. – Simpozionul a început printr-o întâlnire a
SRPAMC. Înfiinţată în urmă cu peste zece
ani de prof. dr. Ioan Bradu Iamandescu, societatea constituie cadrul în care
ne desfăşurăm activitatea, în prezent, conducerea acesteia fiind la
Cluj-Napoca. A urmat o întâlnire de lucru a Asociaţiei Balint din România,
condusă în prezent de doctorul Holger Lux din Sibiu. Asociaţia Balint aduce o
perspectivă nouă şi vine în ajutorul medicilor. Noi, personalul medical, ne
epuizăm, încărcându-ne cu probleme care nu ne dau satisfacţie. Şi, ca să
rezolvăm aceste probleme, în perspectiva organizaţiei Balint, cel mai bun lucru
este să le discutăm în comun. Este un mod de a combate aşa-numitul „burnout“ –
sindromul de extenuare.
–
Puteţi numi câteva teme care să definească întregul simpozion?
– Ar trebui să citez mai bine de jumătate
din lucrări. Ar fi necesare câteva volume ca să cuprindă tot ce s-a prezentat
în aceste zile: 270 de participanţi din 39 de ţări, circa 170 de lucrări în
plen şi poster, prezentând factori psihosociali în producerea bolilor, manifestări
psihice şi abordări terapeutice în boli organice şi/sau boli funcţionale. Ar fi
de ajuns să citez sesiunile plenare: „Psihosomatica la persoanele în vârstă“,
moderatori – profesorii Karl-Heinz Ladwig (München, Germania) şi Joris Slaets
(Groningen, Olanda), „Axul creier-intestin“, prezentată de profesorul
Drossman (SUA) şi profesoara Gabriele Moser (Viena), „Efecte ale mediului
cultural şi social asupra stării de sănătate“, în cadrul căreia au
vorbit Silvia Ferrari (Italia) şi Marta Novak (Ungaria-Canada). Ambianţa
culturală în care se trăieşte şi diferenţele sociale pot să se exprime în
prezentarea/raportarea bolii sau în gradul de calitate a vieţii. Conceptele
acestea, definite prin chestionare, măsurabile statistic, sunt înfăţişări
diferite ale unei singure realităţi. Şi dacă privim lucrurile din perspectivă medicală,
vorbim despre starea de sănătate şi modul în care sunt duse bolile; dacă privim
din cealaltă parte, vorbim despre calitatea vieţii, dependentă de numeroşi
factori interiori şi exteriori omului şi ajungem iar la acel concept,
controversat încă, biopsihosocial.
–
Psihosomatica, aşa cum este acum, acoperă din acest concept doar componentele
bio- şi psiho- sau prinde şi componenta socială?
– Devine tot mai evident – şi prin prisma
lucrărilor prezentate în conferinţă – că psihosomatica medicală se deplasează
dincolo de teritoriul deja consacrat psihosomaticii. Ea încorporează şi-şi
revendică o recuzită mereu mai nuanţată a metodelor de investigaţie, pătrunzând
în 
profunzimea proceselor de patogeneză – a se vedea excelenta prelegere a
profesorului Drossman – adaptând procedee deja existente şi dezvoltându-le ori chiar propunând abordări
noi. În acelaşi timp, alte colective aplică şi dezvoltă metode din psihiatrie,
se fac cercetări interdisciplinare şi chiar transnaţionale.
– Câteva momente de referinţă?
–
Pentru prima dată a fost realizată o întâlnire între Societatea Internaţională
de Medicină Comportamentală (ISBM) şi Asociaţia Europeană de Psihosomatică. A
fost prezentă preşedinta ISBM, Adrienne Stauder din Budapesta şi, împreună cu
alţi conferenţiari, au realizat o sesiune comună despre simptome psihosomatice
şi stres. De asemenea, este prima dată când s-a făcut o sesiune comună între
AEPM şi Colegiul Internaţional de Medicină Psihosomatică. Au participat
profesorul Kyung Bong Koh (de la Seul), apoi trezorierul şi ex-preşedintele
EAPM, profesorul Jon Streltzer (Hawaii, SUA). Ei au vorbit despre abordarea
pacientului cu somatizare şi despre durerea cronică.
