Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  Evenimente  »  Diverse

Psihotraumatologia, la confluenţa cercetării cu practica clinică

Viața Medicală
Daniela NĂTĂLEŢU joi, 15 septembrie 2011

În preambulul participării sale la Congresul Naţional de Psihotraumatologie de la Bucureşti, eveniment la care săptămânalul nostru este partener media profesional, dna psiholog Wendey Amey, director al Centrului de reabilitare prin terapie cognitiv-comportamentală din Marea Britanie, prezintă tendinţele actuale şi direcţiile de dezvoltare ale domeniului, într-un interviu realizat de dna Daniela Nătăleţu.

 

Cu ocazia participării domniei sale la lucrărileCongresului Naţional de Psihotraumatologie – Bucureşti, 2011, dna psiholog Wendey Amey, director al Centrului de Reabilitare CBT (Cognitive Behavioral Therapy) din Marea Britanie, invitată la Congresul de la Bucureşti, a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări legate de tendinţele actuale din sfera psihotraumatologiei în Europa Occidentală, a direcţiilor de dezvoltare a specialiştilor din acest domeniu şi ne-a oferit câteva indicii despre aportul dsale la lucrările Congresului.
   Vă rugăm să ne spuneţi, în câteva cuvinte, care este experienţa dumneavoastră în lucrul cu trauma psihică.
   – Pe vremea când lucram, în diferite ipostaze sociale, cu copii şi adolescenţi vulnerabili, precum şi cu familiile acestora, am început să dezvolt un interes real în a învăţa cum să ajut oameni de toate vârstele să se recupereze de pe urma traumelor psihice. Părinţii şi copiii cu care lucram aveau adesea un istoric amplu de abuzuri, iar copiii trăiau în familii puternic patologizante. Ca voluntar pentru NCH (National Children’s Homes), am lucrat cu copii şi adolescenţi aflaţi în custodia poliţiei – unii dintre ei în vârstă de numai 10 ani, vârsta responsabilităţii penale în Marea Britanie. În acea perioadă, am intrat mult în contact cu poveştile lor de viaţă, pline de traume şi abuzuri. Uneori, aceşti tineri erau arestaţi, fiind acuzaţi de violenţe fizice, şi mereu eram avertizată de către ofiţerii de poliţie de potenţialele izbucniri violente ale acestor tineri. Am lucrat cu peste 50 de astfel de tineri, în perioada mea de activitate la NCH, şi mulţi dintre ei aveau un istoric de astfel de izbucniri de violenţă. Întotdeauna i-am tratat cu respect şi atenţie şi mi-au răspuns exact la fel. Trainingurile oferite de NCH şi experienţa dobândită în cadrul acestei organizaţii stau la baza activităţii mele de astăzi. Iată care sunt valorile şi viziunea NCH: l copiii şi tinerii sunt pe primul plan l sunt valoroşi toţi copiii, tinerii şi familiile, indiferent de cultură, religie şi mediul de provenienţă; îi ascultăm pe toţi pentru că ceea ce ne spun ei ne influenţează l îi încurajăm să dezvolte respect pentru ei înşişi şi pentru toţi ceilalţi l preţuim familia, în toate formele sale, ca sursă de iubire şi sprijin pentru indivizi şi ca fundament al unei societăţi grijulii l toţi oamenii sunt unici şi au un real potenţial de dezvoltare spirituală, morală şi intelectuală şi ar trebui să avem ambiţii mari pentru copiii noştri l credem în parteneriatele dintre familii şi în serviciile de sprijinire a acestora. La finele anilor ’90, am început formarea în psihoterapie în cadrul Institutului de Valorizare a Înzestrării Umane (HGI), organizaţie ce îşi concentrează eforturile pe psihologie pozitivă şi pe bunăstarea individului, mai mult decât pe boala psihică. Formarea mea alături de HGI a rafinat interesul meu pentru conceptul de dezvoltare posttraumatică – abilitatea oamenilor de a dezvolta trăiri pozitive în locul celor negative rezultate în urma traumei. Sprijinirea oamenilor să depăşească trauma şi să îşi îmbunătăţească vieţile continuă să fie un aspect central al abordării mele terapeutice. Practica mea clinică este specializată pe evaluarea şi tratamentul traumei instalate în urma accidentelor rutiere şi a altor forme de leziuni traumatizante. În 2008, am ajutat la fundamentarea unui nou centru de servicii dedicate veteranilor, cu sediul la Royal Maritime Club din Portsmouth (Marea Britanie). Serviciile clinice sunt conduse de dr. Morgan O’Connell, chirurg şi căpitan în timpul conflictelor din Falklands, responsabil pentru un detaşament de trupe ce număra 40.000 de persoane, şi psihiatru-consultant al organizaţiei Combat Stress, fosta instituţie de caritate din Marea Britanie pe probleme de sănătate mintală. Activitatea mea din cadrul Centrului de Sprijin al Veteranilor – Portsmouth, desfăşurată sub îndrumarea şi supervizarea dr. O’Connell, mi-a dezvoltat cunoştinţele şi înţelegerea asupra complexităţii traumei. De asemenea, am dezvoltat o profundă conştientizare a nevoii de observare şi căutare a indiciilor, uneori nu foarte evident exprimate de către pacienţi. Am înţeles valoarea reală a „răbdării“şi a lucrului în ritmul pacientului şi nu în ritmul meu.
   Din experienţa dv., cum este abordată psihotraumatologia în ţările Europei Occidentale, în general, şi în Marea Britanie, în particular, atât din perspectiva măsurilor preventive, cât şi a celor curative?
   – Cercetările sugerează că există o recunoaştere sporită în Marea Britanie şi pretutindeni că oamenii pot fi ajutaţi să se recupereze mai repede de pe urma traumei, că rezilienţa la aspectele traumatice poate fi dezvoltată şi că abordările clinice pot avea o natură sanogenă. În practica mea clinică, accentul pus pe „dezvoltare“ şi nu pe patologie este un puternic factor de influenţare a rezultatelor pozitive obţinute. Intervenţiile au, de obicei, mai puţin de opt sesiuni, indiferent de clinicianul care se ocupă de caz, şi pot fi livrate atât faţă în faţă, cât şi prin telefon – cu efecte similare. Cu toate acestea, trauma complexă, de pe urma căreia suferă veteranii de război sau cei cu un istoric de abuzuri sexuale în copilărie, nu poate fi rezolvată întotdeauna doar în câteva sesiuni, putând necesita terapie prelungită. Mi-aş permite să sugerez că, în cadrul armatei, există o creştere a conştientizării faţă de măsurile preventive menite să crească rezilienţa, însă disponibilitatea resurselor de sprijinire a introducerii unor formări corespunzătoare este încă departe şi nu ştiu de existenţa în Marea Britanie a unor servicii similare pentru populaţia civilă. Cu toate acestea, pare să existe o creştere a programelor de formare profesională, axate deopotrivă pe factorii de rezilienţă şi pe elementele de psihoeducaţie referitoare la reacţiile psihobiologice ale evenimentelor traumatice. Introducerea acestor elemente în tratamentul traumei poate ajuta pacientul în dezvoltarea resurselor ce îl pot sprijini în gestionarea mai bună a situaţiilor ulterioare. În termeni de tratament al traumei, ghidul NICE (National Institute of Health and Clinical Excellence) este recunoscut mondial ca fiind standardul de aur al serviciilor de sănătate, iar NICE recomandă metode de intervenţie şi tratament care sunt fundamental cognitive şi comportamentale, printre care şi EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing – desensibilizare şi retratare prin mişcări oculare), care au fost testate ştiinţific prin studii randomizate, metaanalize şi evaluări sistematice. Dar, dacă în realitate, toţi clinicienii aderă la asemenea programe standardizate de tratament, este un subiect de discuţie, mai ales că studiile arată că, în general, clinicienii se simt constrânşi de protocoalele rigide de tratament.
   Cât de dezvoltată este psihotraumatologia, ca ştiinţă, în Europa anului 2011?
   – De la momentul 9/11 şi odată cu disponibilitatea accesării tehnologiilor imagistice, a apărut o dezvoltare exponenţială a cunoştinţelor legate de procesele neurobiologice ale experienţelor posttraumatice şi ale celor legate de instalarea tulburării de stres posttraumatic, influenţându-se totodată şi teoriile şi modalităţile de tratament. Există multe voci care cer o mai bună îmbinare a descoperirilor ştiinţifice şi a practicii clinice şi există o continuă sporire a recunoaşterii faptului că experienţele traumatice sunt profund contextuale şi sunt influenţate de fiinţa umană ca individ. În acest context, reacţiile la evenimentele traumatice nu pot fi înţelese doar în termenii unor cercetări pozitiviste ce au avut ca rezultat anumite generalizări nomotetice.
   Pentru o creştere a eficienţei tratamentului, ce tipuri de specialişti ar trebui să cunoască şi să identifice semnele traumei psihice?
   – Conform statisticilor mondiale, 150 de milioane de fete şi 73 de milioane de băieţi cu vârste sub 18 ani au trăit anumite forme de abuz sexual în anul 2002, iar tulburările psihice întrunesc 14% din totalul bolilor, la nivel mondial. Aş merge până într-acolo încât să susţin că toţi specialiştii în sănătate umană, nu doar cei ce activează în sănătatea mintală, ar trebui să înţeleagă simptomatologia posttraumatică – inclusiv medicii generalişti şi asistentele medicale, precum şi profesorii şi asistenţii sociali; şi că este nevoie de o mai bună integrare – lucru în echipă – în recunoaşterea traumei şi în prestarea de servicii de sprijinire a persoanelor să se recupereze de pe urma acesteia către o viaţă cotidiană normală. Militez pentru eliminarea barierelor tradiţionale dintre cercetători, practicieni şi alţi specialişti. Mi-aş dori ca toţi experţii din domeniul sănătăţii, educaţiei şi ştiinţelor sociale să formeze o bază comună de cunoştinţe, să facă schimb de experienţă, şi să sprijine dezvoltarea încrederii părinţilor în specialişti şi a copiilor în părinţii lor, pentru ca noi toţi, împreună, să lucrăm pentru obţinerea unor rezultate din ce în ce mai bune în evaluarea şi tratarea traumei psihice. Din punctul meu de vedere, o concentrare a eforturilor pe o mai bună înţelegere a proceselor şi caracteristicilor modificărilor comportamentale, precum şi eliminarea barierelor dintre specialişti ar duce la o eficientizare şi îmbunătăţire a performanţelor.
   Ce poate face un specialist, din punct de vedere profesional, pentru a deveni un psihotraumatolog mai bun, având aici în vedere şi programele de dezvoltare profesională?
   – Un prim pas către îmbunătăţirea performanţelor este să începem să ne intereseze care sunt realmente rezultatele activităţii noastre. În general, credem că prestăm servicii terapeutice bune. Din păcate, cercetările nu demonstrează această credinţă generală. Trebuie să clădim o relaţie terapeutică deschisă şi onestă, care să sprijine un feedback realist al pacientului. Legea reciprocităţii spune că tindem să răspundem „frumos“ unui terapeut care se poartă „frumos“. De aceea, trebuie să depunem eforturi considerabile pentru a obţine un feedback pozitiv. Aceasta poate fi o experienţă inconfortabilă pentru terapeut, dar trebuie să fim suficient de „maturi“ pentru a-i face faţă şi a recunoaşte că, în profesia noastră, nu ne-am deplasat mai departe de un răspuns de tipul „sunt ok!“. Chiar şi sprijiniţi de noile cercetări din domeniul neuroştiinţelor, studii eşantionate şi de caz, de programe internaţionale de formare, de seminarii şi conferinţe, jurnale, cărţi şi pagini de internet, încă avem multe de demonstrat în ceea ce priveşte eficienţa clinică. Introducerea terapiei bazate pe feedback înseamnă doar să învăţăm şi să ne dezvoltăm prin încurajarea unui feedback corect din partea pacienţilor noştri, atât prin discurs, cât şi prin simpla folosire a unor instrumente precum Scala de Evaluare a Sesiunilor (Miller & Duncan, 2000).
   Având în vedere exemplul oferit de ţările occidentale, ce aţi recomanda societăţilor şi instituţiilor din România, în termenii dobândirii unei dezvoltări susţinute a psihotraumatologiei ca ştiinţă?
   – Consider că întreaga concentrare a eforturilor noastre ar trebui să graviteze în jurul unui mai bun schimb de experienţă, teoretică şi practică, între diferitele orientări profesionale. De asemenea, aş sugera că ar trebui să existe o înţelegere sporită a tuturor faţetelor psihotraumatologiei – ştiinţă, practică, experienţe ale pacienţilor, diferenţe culturale şi oportunitatea de dezvoltare posttraumatică, precum şi o abordare sporită a gândirii contextuale. Trauma psihică nu poate fi înţeleasă în afara contextului general – a mediului familial şi a mediului social. Este un fenomen mondial şi trebuie ca noi toţi să învăţăm unii de la alţii, dar, cel mai important, este să ne ascultăm pacienţii.
   Ce părere aveţi despre iniţiativa organizării Congresului Naţional de Psihotraumatologie, ce va avea loc în perioada 6–9 octombrie 2011, la Bucureşti?
   – Este un privilegiu şi o onoare pentru mine să fiu invitată să particip la primul Congres Naţional de Psihotraumatologie din România. Evenimentul va creşte conştientizarea şi înţelegerea asupra acestui important subiect şi ne va oferi tuturor oportunitatea de a face schimb de experienţă. Sunt realmente nerăbdătoare să particip.
   Care sunt subiectele pe care le veţi aborda în cadrul Congresului Naţional de Psihotraumatologie?
   – Prezentarea şi workshopurile mele vor acoperi aspecte legate de folosirea pragmatică a chestionarelor psihometrice. Folosind studii de caz, mă voi axa pe subtilităţile răspunsurilor pacienţilor, a calculării scorurilor acestora şi a modului în care, folosite cu iscusinţă, acestea ne pot dezvolta practicile clinice, pot creşte menţinerea în terapie a pacienţilor şi pot îmbunătăţi semnificativ rezultatele. Voi prezenta multe exemple de scoruri ale sesiunilor de intervenţie şi cunoştinţele obţinute atât de către terapeut, cât şi de către pacient, şi voi prezenta modul în care acestea pot duce la adevărate revelaţii – momente de iluminare a minţii umane. Speranţa mea este că voi putea să îmi împărtăşesc experienţa în folosirea instrumentelor de evaluare a rezultatelor într-o manieră care să inspire şi să îi încurajeze pe specialiştii prezenţi să adopte, în activitatea lor cu trauma psihică, o abordare axată pe obţinerea de feedback din partea pacienţilor.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.