Cu ocazia participării domniei sale la lucrărileCongresului
Naţional de Psihotraumatologie – Bucureşti, 2011, dna psiholog Wendey Amey, director al
Centrului de Reabilitare CBT (Cognitive
Behavioral Therapy) din Marea Britanie, invitată la Congresul de la Bucureşti,
a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări legate de tendinţele actuale
din sfera psihotraumatologiei în Europa Occidentală, a direcţiilor de
dezvoltare a specialiştilor din acest domeniu şi ne-a oferit câteva indicii
despre aportul dsale la lucrările Congresului.
– Vă
rugăm să ne spuneţi, în câteva cuvinte, care este experienţa dumneavoastră în
lucrul cu trauma psihică.
– Pe vremea când lucram, în diferite
ipostaze sociale, cu copii şi adolescenţi vulnerabili, precum şi cu familiile
acestora, am început să dezvolt un interes real în a învăţa cum să ajut oameni
de toate vârstele să se recupereze de pe urma traumelor psihice. Părinţii şi
copiii cu care lucram aveau adesea un istoric amplu de abuzuri, iar copiii trăiau
în familii puternic patologizante. Ca voluntar pentru NCH (National Children’s Homes), am lucrat cu copii şi adolescenţi aflaţi
în custodia poliţiei – unii dintre ei în vârstă de numai 10 ani, vârsta
responsabilităţii penale în Marea Britanie. În acea perioadă, am intrat mult în
contact cu poveştile lor de viaţă, pline de traume şi abuzuri. Uneori, aceşti
tineri erau arestaţi, fiind acuzaţi de violenţe fizice, şi mereu eram avertizată
de către ofiţerii de poliţie de potenţialele izbucniri violente ale acestor
tineri. Am lucrat cu peste 50 de astfel de tineri, în perioada mea de
activitate la NCH, şi mulţi dintre ei aveau un istoric de astfel de izbucniri
de violenţă. Întotdeauna i-am tratat cu respect şi atenţie şi mi-au răspuns
exact la fel. Trainingurile oferite de NCH şi experienţa dobândită în cadrul
acestei organizaţii stau la baza activităţii mele de astăzi. Iată care sunt
valorile şi viziunea NCH: l copiii şi tinerii sunt pe primul plan l sunt valoroşi
toţi copiii, tinerii şi familiile, indiferent de cultură, religie şi mediul de
provenienţă; îi ascultăm pe toţi pentru că ceea ce ne spun ei ne influenţează l
îi încurajăm să dezvolte respect pentru ei înşişi şi pentru toţi ceilalţi l preţuim
familia, în toate formele sale, ca sursă de iubire şi sprijin pentru indivizi şi
ca fundament al unei societăţi grijulii l toţi oamenii sunt unici şi au un real
potenţial de dezvoltare spirituală, morală şi intelectuală şi ar trebui să avem
ambiţii mari pentru copiii noştri l credem în parteneriatele dintre familii şi în
serviciile de sprijinire a acestora. La finele anilor ’90, am început formarea în
psihoterapie în cadrul Institutului de Valorizare a Înzestrării Umane (HGI),
organizaţie ce îşi concentrează eforturile pe psihologie pozitivă şi pe bunăstarea
individului, mai mult decât pe boala psihică. Formarea mea alături de HGI a
rafinat interesul meu pentru conceptul de dezvoltare posttraumatică –
abilitatea oamenilor de a dezvolta trăiri pozitive în locul celor negative rezultate
în urma traumei. Sprijinirea oamenilor să depăşească trauma şi să îşi îmbunătăţească
vieţile continuă să fie un aspect central al abordării mele terapeutice.
Practica mea clinică este specializată pe evaluarea şi tratamentul traumei
instalate în urma accidentelor rutiere şi a altor forme de leziuni
traumatizante. În 2008, am ajutat la fundamentarea unui nou centru de servicii
dedicate veteranilor, cu sediul la Royal
Maritime Club din Portsmouth (Marea Britanie). Serviciile clinice sunt
conduse de dr. Morgan O’Connell, chirurg şi căpitan în timpul conflictelor din
Falklands, responsabil pentru un detaşament de trupe ce număra 40.000 de
persoane, şi psihiatru-consultant al organizaţiei Combat Stress, fosta instituţie de caritate din Marea Britanie pe
probleme de sănătate mintală. Activitatea mea din cadrul Centrului de Sprijin
al Veteranilor – Portsmouth, desfăşurată sub îndrumarea şi supervizarea dr.
O’Connell, mi-a dezvoltat cunoştinţele şi înţelegerea asupra complexităţii
traumei. De asemenea, am dezvoltat o profundă conştientizare a nevoii de
observare şi căutare a indiciilor, uneori nu foarte evident exprimate de către
pacienţi. Am înţeles valoarea reală a „răbdării“şi a lucrului în ritmul pacientului şi nu în ritmul meu.
– Din
experienţa dv., cum este abordată psihotraumatologia în ţările Europei
Occidentale, în general, şi în Marea Britanie, în particular, atât din
perspectiva măsurilor preventive, cât şi a celor curative?
– Cercetările sugerează că există o recunoaştere
sporită în Marea Britanie şi pretutindeni că oamenii pot fi ajutaţi să se
recupereze mai repede de pe urma traumei, că rezilienţa la aspectele traumatice
poate fi dezvoltată şi că abordările clinice pot avea o natură sanogenă. În
practica mea clinică, accentul pus pe „dezvoltare“ şi nu pe patologie este un
puternic factor de influenţare a rezultatelor pozitive obţinute. Intervenţiile
au, de obicei, mai puţin de opt sesiuni, indiferent de clinicianul care se ocupă
de caz, şi pot fi livrate atât faţă în faţă, cât şi prin telefon – cu efecte
similare. Cu toate acestea, trauma complexă, de pe urma căreia suferă veteranii
de război sau cei cu un istoric de abuzuri sexuale în copilărie, nu poate fi
rezolvată întotdeauna doar în câteva sesiuni, putând necesita terapie prelungită.
Mi-aş permite să sugerez că, în cadrul armatei, există o creştere a conştientizării
faţă de măsurile preventive menite să crească rezilienţa, însă disponibilitatea
resurselor de sprijinire a introducerii unor formări corespunzătoare este încă
departe şi nu ştiu de existenţa în Marea Britanie a unor servicii similare
pentru populaţia civilă. Cu toate acestea, pare să existe o creştere a
programelor de formare profesională, axate deopotrivă pe factorii de rezilienţă
şi pe elementele de psihoeducaţie referitoare la reacţiile psihobiologice ale
evenimentelor traumatice. Introducerea acestor elemente în tratamentul traumei
poate ajuta pacientul în dezvoltarea resurselor ce îl pot sprijini în
gestionarea mai bună a situaţiilor ulterioare. În termeni de tratament al traumei,
ghidul NICE (National Institute of Health
and Clinical Excellence) este recunoscut mondial ca fiind standardul de aur
al serviciilor de sănătate, iar NICE recomandă metode de intervenţie şi
tratament care sunt fundamental cognitive şi comportamentale, printre care şi
EMDR (Eye Movement Desensitization and
Reprocessing – desensibilizare şi retratare prin mişcări oculare), care au
fost testate ştiinţific prin studii randomizate, metaanalize şi evaluări
sistematice. Dar, dacă în realitate, toţi clinicienii aderă la asemenea
programe standardizate de tratament, este un subiect de discuţie, mai ales că
studiile arată că, în general, clinicienii se simt constrânşi de protocoalele
rigide de tratament.
– Cât
de dezvoltată este psihotraumatologia, ca ştiinţă, în Europa anului 2011?
– De la momentul 9/11 şi odată cu
disponibilitatea accesării tehnologiilor imagistice, a apărut o dezvoltare
exponenţială a cunoştinţelor legate de procesele neurobiologice ale experienţelor
posttraumatice şi ale celor legate de instalarea tulburării de stres
posttraumatic, influenţându-se totodată şi teoriile şi modalităţile de
tratament. Există multe voci care cer o mai bună îmbinare a descoperirilor ştiinţifice
şi a practicii clinice şi există o continuă sporire a recunoaşterii faptului că
experienţele traumatice sunt profund contextuale şi sunt influenţate de fiinţa
umană ca individ. În acest context, reacţiile la evenimentele traumatice nu pot
fi înţelese doar în termenii unor cercetări pozitiviste ce au avut ca rezultat
anumite generalizări nomotetice.
– Pentru
o creştere a eficienţei tratamentului, ce tipuri de specialişti ar trebui să
cunoască şi să identifice semnele traumei psihice?
– Conform statisticilor mondiale, 150 de
milioane de fete şi 73 de milioane de băieţi cu vârste sub 18 ani au trăit
anumite forme de abuz sexual în anul 2002, iar tulburările psihice întrunesc
14% din totalul bolilor, la nivel mondial. Aş merge până într-acolo încât să
susţin că toţi specialiştii în sănătate umană, nu doar cei ce activează în sănătatea
mintală, ar trebui să înţeleagă simptomatologia posttraumatică – inclusiv
medicii generalişti şi asistentele medicale, precum şi profesorii şi asistenţii
sociali; şi că este nevoie de o mai bună integrare – lucru în echipă – în
recunoaşterea traumei şi în prestarea de servicii de sprijinire a persoanelor să
se recupereze de pe urma acesteia către o viaţă cotidiană normală. Militez
pentru eliminarea barierelor tradiţionale dintre cercetători, practicieni şi alţi
specialişti. Mi-aş dori ca toţi experţii din domeniul sănătăţii, educaţiei şi ştiinţelor
sociale să formeze o bază comună de cunoştinţe, să facă schimb de experienţă, şi
să sprijine dezvoltarea încrederii părinţilor în specialişti şi a copiilor în părinţii
lor, pentru ca noi toţi, împreună, să lucrăm pentru obţinerea unor rezultate
din ce în ce mai bune în evaluarea şi tratarea traumei psihice. Din punctul meu
de vedere, o concentrare a eforturilor pe o mai bună înţelegere a proceselor şi
caracteristicilor modificărilor comportamentale, precum şi eliminarea
barierelor dintre specialişti ar duce la o eficientizare şi îmbunătăţire a
performanţelor.
– Ce
poate face un specialist, din punct de vedere profesional, pentru a deveni un
psihotraumatolog mai bun, având aici în vedere şi programele de dezvoltare
profesională?
– Un prim pas către îmbunătăţirea performanţelor
este să începem să ne intereseze care sunt realmente rezultatele activităţii
noastre. În general, credem că prestăm servicii terapeutice bune. Din păcate,
cercetările nu demonstrează această credinţă generală. Trebuie să clădim o relaţie
terapeutică deschisă şi onestă, care să sprijine un feedback realist al
pacientului. Legea reciprocităţii spune că tindem să răspundem „frumos“ unui
terapeut care se poartă „frumos“. De aceea, trebuie să depunem eforturi
considerabile pentru a obţine un feedback pozitiv. Aceasta poate fi o experienţă
inconfortabilă pentru terapeut, dar trebuie să fim suficient de „maturi“ pentru
a-i face faţă şi a recunoaşte că, în profesia noastră, nu ne-am deplasat mai
departe de un răspuns de tipul „sunt ok!“. Chiar şi sprijiniţi de noile cercetări
din domeniul neuroştiinţelor, studii eşantionate şi de caz, de programe internaţionale
de formare, de seminarii şi conferinţe, jurnale, cărţi şi pagini de internet, încă
avem multe de demonstrat în ceea ce priveşte eficienţa clinică. Introducerea
terapiei bazate pe feedback înseamnă doar să învăţăm şi să ne dezvoltăm prin încurajarea
unui feedback corect din partea pacienţilor noştri, atât prin discurs, cât şi
prin simpla folosire a unor instrumente precum Scala de Evaluare a Sesiunilor
(Miller & Duncan, 2000).
– Având
în vedere exemplul oferit de ţările occidentale, ce aţi recomanda societăţilor şi
instituţiilor din România, în termenii dobândirii unei dezvoltări susţinute a
psihotraumatologiei ca ştiinţă?
– Consider că întreaga concentrare a
eforturilor noastre ar trebui să graviteze în jurul unui mai bun schimb de
experienţă, teoretică şi practică, între diferitele orientări profesionale. De
asemenea, aş sugera că ar trebui să existe o înţelegere sporită a tuturor faţetelor
psihotraumatologiei – ştiinţă, practică, experienţe ale pacienţilor, diferenţe
culturale şi oportunitatea de dezvoltare posttraumatică, precum şi o abordare
sporită a gândirii contextuale. Trauma psihică nu poate fi înţeleasă în afara
contextului general – a mediului familial şi a mediului social. Este un fenomen
mondial şi trebuie ca noi toţi să învăţăm unii de la alţii, dar, cel mai
important, este să ne ascultăm pacienţii.
– Ce părere
aveţi despre iniţiativa organizării Congresului Naţional de Psihotraumatologie,
ce va avea loc în perioada 6–9 octombrie 2011, la Bucureşti?
– Este un privilegiu şi o onoare pentru mine
să fiu invitată să particip la primul Congres Naţional de Psihotraumatologie
din România. Evenimentul va creşte conştientizarea şi înţelegerea asupra
acestui important subiect şi ne va oferi tuturor oportunitatea de a face schimb
de experienţă. Sunt realmente nerăbdătoare să particip.
– Care
sunt subiectele pe care le veţi aborda în cadrul Congresului Naţional de
Psihotraumatologie?
– Prezentarea
şi workshopurile mele vor acoperi aspecte legate de folosirea pragmatică a
chestionarelor psihometrice. Folosind studii de caz, mă voi axa pe subtilităţile
răspunsurilor pacienţilor, a calculării scorurilor acestora şi a modului în
care, folosite cu iscusinţă, acestea ne pot dezvolta practicile clinice, pot
creşte menţinerea în terapie a pacienţilor şi pot îmbunătăţi semnificativ
rezultatele. Voi prezenta multe exemple de scoruri ale sesiunilor de intervenţie
şi cunoştinţele obţinute atât de către terapeut, cât şi de către pacient, şi
voi prezenta modul în care acestea pot duce la adevărate revelaţii – momente de
iluminare a minţii umane. Speranţa mea este că voi putea să îmi împărtăşesc
experienţa în folosirea instrumentelor de evaluare a rezultatelor într-o manieră
care să inspire şi să îi încurajeze pe specialiştii prezenţi să adopte, în
activitatea lor cu trauma psihică, o abordare axată pe obţinerea de feedback
din partea pacienţilor.
