Vestea că doi medici români stabiliţi în
Statele Unite au ajuns în topul celor mai apreciaţi profesionişti în domeniul
lor nu mai miră pe nimeni. Irina
Buhimschi şi Cătălin Buhimschi
sunt cele mai noi „achiziţii“ ale Universităţii de Stat din Ohio, în căutarea
de soluţii pentru reducerea mortalităţii infantile. Vara aceasta, grupul pe
care îl coordonează cei doi a publicat un articol deschizător de drum pentru
diagnosticarea preeclampsiei. Într-un sistem în care, atunci când ai succes,
problemele nu ţin de bani, ci de câte poţi să faci în 24 de ore, viaţa lor se
împarte între cercetare, clinică, administraţie, granturi, mentorat, familie şi
tot mai puţine ore de somn.
Acum doi ani, când Alexandru Buhimschi
termina şcoala cum laudae, mama lui,
Irina Buhimschi, a fost invitată să ţină un discurs elevilor de clasa a XII-a.
Prezentarea sa, intitulată „Harnessing
serendipity in life and in work“, se încheie cu o imagine în care nu se
vede nimic în afară de un fel de ceaţă. Este o fotografie pe care a făcut-o
când a fost cu soţul ei în Portugalia, în locul cel mai de vest al Europei, le
spune ea elevilor. „A, noi suntem acolo!“, se prind ei. Şi asta a văzut Columb
când a plecat la drum: nu ştia unde se duce, dar a avut curaj. Aşa trebuie să
facă şi ei.
Soţii Buhimschi au absolvit UMF „Carol
Davila“ Bucureşti în 1990. S-au cunoscut în primul an de facultate şi tot
atunci s-au şi căsătorit, deşi lumea nu le dădea mai mult de şase luni, pe
motiv de tinereţe. De atunci au trecut 30 de ani, în care au învăţat şi au
lucrat împreună, iar carierele lor s-au dezvoltat în paralel.
În iulie anul acesta, un articol din Science Translational Medicine prezenta
pe larg o metodă de diagnosticare a preeclampsiei bazată pe identificarea unor
agregate proteice în urina femeilor însărcinate. Materialul explica şi posibila
implicare a conglomeratelor în fiziopatologia preeclampsiei, afecţiune de cauze
încă necunoscute, specifică sarcinii şi ameninţătoare de viaţă, în care singura
opţiune terapeutică o reprezintă naşterea. Autor principal: Irina Buhimschi,
directorul centrului de cercetări perinatale din cadrul institutului de
cercetare al spitalului de pediatrie Nationwide
Children, afiliat universităţii de stat din Ohio. Autor senior: Cătălin
Buhimschi, directorul departamentului de medicină maternă şi fetală de la
spitalul de adulţi ce aparţine aceleiaşi universităţi.
În ’93, soţii au primit câte o bursă de
studiu la Universitatea din Galveston, Texas, în sudul Statelor Unite. Nu şi-au
propus să părăsească definitiv România. Amândoi aveau în ţară poziţii bune, la
spitale de vârf. Ea la Filantropia, el la Polizu. Au putut să le aleagă graţie
mediei de absolvire. Nu aveau un plan clar pentru viitor, ştiau doar că îi
interesează obstetrica-ginecologia, iar Irina fusese mereu interesată de
cercetare. La Filantropia exista un grup de cercetători şi, când s-a eliberat
un loc, a dat examen şi a obţinut un post de secundariat.
În 1991, Irina a învăţat „computere“ de la
un IT-ist, lucru neobişnuit pentru un medic la acea vreme. Câştigaseră o finanţare
pentru îmbunătăţirea infrastructurii electronice, inclusiv pentru crearea unei
baze de date cu pacientele internate. „Ideea e că nu ştii niciodată exact ce
vrei să faci, dar trebuie să fii deschis tuturor oportunităţilor care ţi se
oferă.“
La un moment dat înţelegi
La Galveston, profesorul Robert Garfield
tocmai fusese recrutat pentru a forma un colectiv de cercetători. Era o perioadă
în care se investea mult în cercetarea biomedicală, iar profesorul avea la
dispoziţie un etaj întreg, cu dotări de ultimă oră. Medicina translaţională era
abia la început, iar ginecologii români aduceau o perspectivă nouă, surprinzătoare,
într-un grup format în cea mai mare parte din doctoranzi, non-clinicieni care
făceau cercetare fundamentală, nu asistaseră niciodată la o naştere şi nu aveau
neapărat o perspectivă a problemelor la om. „Ok, dar de ce facem asta, că nu se
întâmplă la om? Omul nu are ce are şoarecele.“ Asta întrebau soţii Buhimschi la
întâlnirile săptămânale.
Deşi vorbeau bine engleza, nu înţelegeau
tot ce se discuta la acele întâlniri, toţi termenii de ştiinţă fundamentală.
„Uitându-mă înapoi, nu ştiu exact la ce moment am început să înţeleg, dar am
început şi apoi am şi contribuit. Eu le explic şi acum studenţilor – am cel puţin
zece studenţi la orice moment, care vin cu background clinic – «Nu fiţi speriaţi
că nu înţelegeţi, la un moment dat veţi înţelege»“, spune Irina Buhimschi.
Pentru că avea experienţă pe computere, toată lumea îi cerea ei ajutorul pe
partea cu analiza statistică şi aşa a început să înţeleagă cam tot ce face
fiecare. Şi apoi să-i coordoneze.
Soţii Buhimschi au început să lucreze
la experimente privind rolul oxidului nitric în contractilitatea uterină: Irina
– împreună cu profesorul asistent Chandra Yallampalli, iar Cătălin – cu
profesorul Garfield. Din nou, a contat experienţa lor pe partea clinică, pentru
că a fost nevoie să valideze la om nişte observaţii făcute pe şobolani. Pe
această temă au scris primul lor articol, cu ajutorul celor doi profesori. Tot
în perioada bursei, au publicat un articol în American Journal of Gynecology împreună cu mentorii lor din ţară,
profesorul Peltecu şi profesorul Dan Alessandrescu. În el au descris toată
cazuistica de vaginoplastie a profesorului Alessandrescu, date la care obţinuse
acces pe atunci tânărul specialist Gheorghe Peltecu. Irina îşi aduce aminte că
unul dintre revieweri a comentat că nu poţi avea încredere în datele din
România, „ceea ce nu era adevărat, profesorul Alessandrescu avea date foarte
bune. Comentariul nu avea niciun temei, era nedrept, o problemă de percepţie şi
acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre oricine“, a fost răspunsul bursierilor
deja obişnuiţi cu scrierea articolelor.
Până în anul VI de facultate, Irina nu era
sigură dacă îi place vreo specialitate. Lucrurile s-au schimbat când a făcut
cunoştinţă cu obstetrica, de o complexitate nemaiîntâlnită la alte specialităţi,
în primul rând pentru că se ocupă de două persoane în acelaşi timp şi pentru că
interesul mamei nu e întotdeauna acelaşi cu al fătului. „Bine, dar de ce se naşte
copilul la nouă luni? Este pur şi simplu surprinzător, ştim o mulţime de
lucruri despre o mulţime de molecule, ştim poate mai multe despre cancer, dar
de ce o femeie naşte la nouă luni în cea mai mare parte a cazurilor şi de ce în
alte cazuri naşte mai devreme şi de ce durata de gestaţie variază cu anumite
etnicităţi şi cu geografia, astea sunt lucruri care sunt foarte interesante şi
pe care nimeni nu le înţelege. Lucrăm la ele“, îmi spune Irina de la mii de
kilometri, via Skype.
Un drum greu, dar clar
Profesorul Garfield le-a propus să rămână în
continuare la Galveston şi le-a oferit două posturi plătite. America începuse să
vadă beneficiile educării în ştiinţă a persoanelor cu background clinic şi
invers. Au acceptat, li se dădea timp să finalizeze articolele şi proiectele începute
în domeniul electrofiziologiei uterine. În 1995 s-a născut fiul lor, Alexandru
Dan. Când băiatul avea două săptămâni, soţii Buhimschi l-au lăsat cu mama
Irinei şi au plecat în România, pentru că „se deschisese o portiţă de
doctorat“. Au dat examen de intrare cu teza pe care o făceau la Galveston.
„Când ne-am întors în România, am privit lucrurile cu alţi ochi decât la
plecare, ne-am întrebat dacă ce începusem noi – medicină academică – se
poate face cu adevărat în ţară. În America lucrurile sunt foarte clare, drumul
e greu, dar e foarte clar ce trebuie să faci ca să ajungi într-un anumit loc, e
alt sistem.“ Când au revenit în SUA, avându-l şi pe Alexandru în schemă, s-au
hotărât să rămână. Ştiau că trebuie să dea examene de echivalare şi să o ia cu totul
de la început. Ceea ce nu e uşor. „Mai ales atunci când ai profesat ca medic,
ai stat patru ani într-un laborator de cercetare şi ai publicat articole, să fii din nou rezident
este greu. Dar ne-am apucat să învăţăm şi cu copil mic am învăţat. Şi le-am
luat.“
Pe Irina o cheamă şi Alexandra. La fel ca pe
tatăl ei, Alexandru T. Balaban, chimist, profesor la Institutul Politehnic din
Bucureşti timp de şase luni din an şi la Galveston pentru celelalte şase – la o
altă universitate decât cea în care au învăţat soţii Buhimschi. De fapt, cei
doi au ales să meargă la Galveston pentru că puteau locui cu părinţii, lucru
care le-a economisit bani şi le-a permis să se concentreze cu totul asupra
cercetării. „Nu aveam grijă să gătim, să ne facem cumpărături, puteam să stăm
în laborator nonstop!“ Profesorului Balaban i s-a oferit apoi postul de vicepreşedinte
al Academiei Române şi s-a întors în ţară.
După ce a luat examenul, Irina a realizat că,
dacă face rezidenţiatul, pierde „momentul“ în cercetare, domeniu care începuse
să-i placă tot mai mult. Lui Cătălin i s-a oferit o poziţie de rezidenţiat la
Universitatea Maryland, de profesorul Carl Wiener, pe care nu îl cunoşteau
decât prin reputaţia că era competitorul cel mai acerb al lui Bob Garfield şi
tocmai de el le era foarte frică, pentru că putea trimite comentarii dure la
articole. Wiener i-a oferit şi Irinei un post, un aspect important, pentru că
este destul de greu în State să păstrezi cuplurile împreună, din cauza distanţelor,
deşi există programe de resurse umane care încearcă să corecteze acest lucru.
Soţii Buhimschi vorbesc cu admiraţie şi
despre Robert Garfield, de la care practic au învăţat o meserie nouă,
cercetarea, şi despre Carl Wiener, dar şi despre mentorii de la Filantropia şi
Polizu şi sistemul de învăţământ medical românesc. La rândul lor, pregătesc
acum studenţi, rezidenţi şi fellows,
pentru că „primeşti, dar trebuie să şi dai, la rândul tău“, după cum mi-a spus
Cătălin Buhimschi.
Pepiniere de medici cercetători
Conceptul de fellow (în traducere liberă înseamnă „egal“) este mai greu de
explicat. Dar Irina reuşeşte. Ideea rezidenţiatului este să antreneze medici
buni care urmează protocoale şi ordine, pentru siguranţa pacientului, acest
lucru reducând pe cât posibil riscul de efecte adverse. Aşteptările sunt ca o
minoritate din aceşti rezidenţi să îşi dorească mai mult, să fie altfel, iar
aceştia intră în programele de fellowship.
De obicei sunt cei cărora nu le place să respecte regulile, cei nemulţumiţi,
cei care pun întrebări. Dar profesorii ştiu să recunoască această categorie şi ştiu să îi ajute şi să le spună: „Nu
eşti tu problema, tu eşti unul dintre cei 5–10%, te vom lua alături de noi ca să
devii unul dintre noi“. Spre deosebire de România, un fellow negociază să aibă cât mai puţin timp clinic şi cât mai mult
pentru cercetare. După fellowship,
este foarte important ca tinerii care vor să urmeze o carieră academică să obţină
timp şi fonduri pentru cercetare de la instituţia la care se duc, pentru a pune
bazele unui laborator, de exemplu. Pentru asta trebuie să fi fost productivi
înainte: să fi publicat articole, să fi fost antrenaţi de o echipă cu o bună
reputaţie.
Dintre programele de fellowship de medicină
materno-fetală din America, cel de la Yale şi cel de la Ohio State sunt în top.
„Programul nostru e special făcut să găsim acele persoane care vor deveni noii
lideri ai specialităţii. Şi este o mare plăcere să vezi asta. Iar faptul că eu
am pornit din România antrenată clinic şi am făcut cercetare aici m-a ajutat
cumva să înţeleg cum poţi să-i găseşti pe cei care au tragere de inimă spre
ambele, medicină şi cercetare, pentru că ceea ce e deosebit e combinaţia“,
spune Irina.
Fonduri pentru scăderea mortalităţi infantile
Irina
Buhimschi nu a fost nici rezident, nici fellow.
A primit o poziţie de postdoc la Maryland, planul fiind ca în anul următor să
devină rezident. „Între timp, Carl m-a învăţat cum să aplic pentru un grant. Şi
când am trimis grantul, l-am luat!“, povesteşte Irina râzând. În timp, cu mai
multe finanţări câştigate din aceste granturi, şi-a construit laboratorul. Nu a
mai continuat pe partea clinică. Soţul ei a făcut rezidenţiatul şi, în
paralel, s-a ocupat de numeroase proiecte de cercetare. Au scris împreună
articole pe tema contractilităţii uterine, au studiat cum împing femeile la naştere,
îmbinând clinica şi îngrijirea pacientelor (Cătălin) cu analiza datelor
(Irina).
După
rezidenţiat, Cătălin trebuia să-şi aleagă o universitate pentru fellowship. Nu au mers la Harvard,
pentru că nu aveau posibilitatea de cercetare pe care ar fi dorit-o, au crezut
că au găsit-o la Universitatea Wayne (Detroit, Michigan), dar nu au stat mai
mult de un an acolo. S-au mutat la Yale, în New Haven, Connecticut (tot în
est), unde au stat zece ani. „O universitate poate să fie foarte bună într-un
domeniu şi să nu fie la fel de bună în altul. În obstetrică-ginecologie
lucrurile depind de finanţare şi de ce importanţă se dă acelui domeniu în locul
unde te duci“, explică soţii Buhimschi. Acum sunt de un an şi jumătate în
Columbus, Ohio, pentru că statul Ohio are o rată de mortalitate infantilă
crescută, naşterile premature fiind una dintre cauze, astfel că statul pune
mare accent pe cercetarea în domeniul medicinii materno-fetale şi pe antrenarea
cercetătorilor de mâine. „De fapt, mortalitatea infantilă este un punct
important pentru SUA“, spune Irina.
La
Yale au schimbat punctul de interes de la contractilitatea uterină la făt. Nu a
fost o alegere uşoară. „Nu este greu să urmezi anumite direcţii, dar, ca să le
urmezi, trebuie să le laşi pe altele baltă. Este o decizie foarte greu de
luat“, spune Irina. Ştie acest lucru şi dintr-o altă perspectivă, ca membru al
comisiilor de evaluare a aplicaţiilor pentru obţinerea de finanţări de la
National Institutes of Health. „Eu evaluez proiecte şi multe sunt irelevante,
nu sunt suficient de competitive, în special în atmosfera actuală de fonduri puţine.
E greu să îi spui omului: «Caută altceva să studiezi»“.
„Dacă e roşu, suntem
în business“
Articolul
pe tema preeclampsiei îşi are originile în studiile de proteomică pe care Irina
şi echipa ei le-au desfăşurat la Yale. Cercetătorii au observat că femeile care
suferă de preeclampsie prezintă în urină o anumită semnătură – ca un fel de
„murdărie“ care apărea constant în afara bandeletei pe care erau obişnuiţi să o
privească, produsă de proteine cu masă moleculară mare. De fapt, era vorba de
fragmente proteice care se agregă, sau, cum spune Irina, „fac un talmeş-balmeş“,
pentru că nimic altceva nu putea să explice masa moleculară mai mare. Vedeau
asta în mod constant la femeile cu preeclampsie şi s-au gândit că trebuie să
existe o explicaţie. „Cred că ăsta a fost pasul cel mai important. Şi mi s-a
întâmplat asta de mai multe ori: nu întotdeauna totul se potriveşte, crezi că
tehnicianul a făcut o greşeală, că nu ai pus ce trebuia sau pur şi simplu că
n-a fost o zi bună. Dar întotdeauna există un motiv.“ Iar dacă fragmentele
proteice se agregă, înseamnă că poate au legătură cu depozitele de amiloid din
alte boli. Iar dacă este aşa, trebuie să poată lega vopseaua roşie de Congo
(congofilie), s-a gândit Irina. Când a făcut această conexiune, l-a luat pe
fiul ei şi, pentru că stăteau foarte aproape de laborator, la Yale, în centru,
i-a zis „Hai să mergem să încercăm ceva!“. S-au dus împreună la laborator, era
seară, şi i-a zis: „Fii atent, dacă spălăm chestia asta şi rămâne roşu, suntem
în business. Dacă nu, mergem acasă“.
Şi acum îi spune Alexandru că el a descoperit chestia asta, povesteşte râzând
Irina. Au făcut multe experimente pentru a confirma primele observaţii. Pentru
articolul publicat în iulie au adunat material pe care alţi cercetători l-ar fi
împărţit, probabil, în patru-cinci articole. Dar Irina a insistat să pună totul
laolaltă „ca să aibă sens povestea“ şi să nu îl publice prea repede. O parte
din articol este legată de partea de diagnostic şi alta – de fiziopatologie şi
de posibilele conexiuni cu boala Alzheimer ori cu alte boli în care proteinele
nu îşi găsesc loc şi nu se aranjează cum trebuie.
Viitorul: stick de
diagnostic
Acum
este în curs de dezvoltare un stick de hârtie, similar testului de sarcină,
pentru diagnosticarea precoce a preeclampsiei prin identificarea agregatelor
proteice în urină. Cercetările în laborator continuă şi o firmă a obţinut licenţa.
Procesul de dezvoltare, ce beneficiază de o finanţare pe patru ani, se desfăşoară
la Ohio State University, în Bangladesh, în Mexic şi în Africa de Sud. Sunt
vizate în primul rând ţările subdezvoltate, pentru că „noi facem aici
descoperiri, în SUA şi în România, discutăm despre lucruri care sunt absolut
nepractice în locuri unde nu au electricitate. Deci, ce faci pentru aceste
locuri?“. Stickul ar fi însă util pentru toată lumea, pentru că multe femei însărcinate
se internează tocmai pentru a se stabili dacă au sau nu preeclampsie. Este în
joc sănătatea mamei, dar şi o folosire mai eficientă a resurselor din sănătate.
„Acum, în SUA, se caută proiecte care să îmbunătăţească sistemul, să îl facă
mai simplu, pentru că se realizează foarte multe lucruri, dar cu costuri foarte
mari. De exemplu, poate că nu este nevoie să faci unele teste la două ore,
poate că sunt suficiente la patru ore, şi asta ar tăia costurile respective la
jumătate. Deci marea problemă e cum scoţi din studii ceva pentru practica
clinică.“
Priorităţi
În fiecare zi, soţii Buhimschi pleacă de la
birou la zece seara. Timpul din weekend îl folosesc pentru a scrie articole, laNationwide, în biroul Irinei. Este
unul din motivele pentru care le place să locuiască în centru, aproape de locul
de muncă, lucru neobişnuit pentru americani. Le place forfota centrului. Îşi
iau concediu o dată pe an, trei săptămâni, în august. Văd filmele noi în avion,
între două conferinţe sau întâlniri profesionale – trei-patru la plecare,
trei-patru la întoarcere.
Îşi
fac mereu timp pentru tinerii pe care îi ghidează în profesie, fie că e vorba
de fellows, rezidenţi sau de studenţi
în practica de vară. Nu este o meserie, ci o pasiune şi se simt confortabil cu
ea. Programele de fellowship sunt
astfel organizate şi monitorizate în SUA încât mentorul are o obligaţie faţă de
discipol, un angajament care se reflectă în valoarea instituţiei, iar un
program inadecvat poate fi închis. Şi, indiferent de oră, au timp pentru fiul
lor. Alex a intrat la colegiu la Universitatea Yale, tărâm aparte, în care
tinerii au un bioritm mult diferit de restul lumii, adică se culcă târziu şi se
trezesc târziu. Dar ştie că îi poate suna oricând, şi în toiul nopţii, dacă are
o întrebare. „Şi crede-mă că nu e timid în a suna“, îmi spune tatăl său.
Alexandru
este pasionat de chimie şi de matematică şi a urmat cursuri de biologie. „Şi un
curs de sticlărie“, completează Irina. Pentru că este vârsta explorărilor, iar
cei patru ani de colegiu din sistemul american şi britanic îţi dau muniţie
pentru mai târziu. Irina Buhimschi consideră că sistemele educaţionale ar
trebui să ţină mai mult cont de dezvoltarea individuală: „Un tânăr la vârsta la
care eram eu când m-am hotărât să fac medicină nu are cum să ia o hotărâre care
să fie numai a lui. Eu eram bună şi la aia, şi la aia, şi am zis că dau la
medicină. Dar nimeni nu poate să-mi spună că în clasa a X-a, înainte de treaptă,
am luat o decizie ştiind ce înseamnă o carieră de medic. Pe când, după colegiu,
poţi face asta“.
Cât
de greu e să le faci pe toate? În special pentru femei, este foarte greu să
combine şi să balanseze totul, crede Irina Buhimschi. Spune că a reuşit pentru
că a hotărât să nu fie şi clinician. Când băiatul era mic, se ducea acasă, îi făcea
de mâncare, îl lăsa să-şi facă temele şi fugea înapoi la laborator. „Într-un
fel, ca în România, mi se pare că femeilor li se cere puţin mai mult decât bărbaţilor.
E un subiect foarte activ, lumea discută mult despre asta. Poate că simt mai
mult pe umerii lor casa şi căsnicia, dar eu cred că împărţirea e inegală şi
aici. În special când apar copiii, soţia se simte mai vinovată dacă nu este
acasă cu cei mici. Dar nu vreau să generalizez.“ Pe de altă parte, Cătălin are
mai multe responsabilităţi, pentru că lucrează şi cu pacienţi şi se ocupă şi de
partea administrativă, ca şef de secţie de medicină materno-fetală. „Eu citesc
în laborator şi el are de-a face cu lucruri mai complicate“, îmi spune Irina.
Este vorba de competiţie şi de o continuă învăţare şi inventare. Într-un sistem
bine organizat nu-ţi pui problema dacă există sau nu posibilitatea să faci un
lucru, ci dacă vrei sau nu să îl faci: „Întrebarea e câte poţi să faci în cele
24 de ore“.