Pentru a trata tulburările legate de
anxietate în exces (atacuri de panică, anxietate generalizată,
obsesiile-compulsiile, fobiile), sunt utilizate adesea substanţe antidepresive.
Ştiaţi că primul antidepresiv a fost un antibiotic? Chiar cuvântul
„antidepresiv“ a fost inventat de un psihiatru englez, Lurie, pentru a descrie
efectul asupra minţii al unui antituberculos, izoniazida. A fost o întâmplare,
ca mai toate descoperirile revoluţionare din medicină, dar a dus la apariţia
primei clase de antidepresive eficace (inhibitorii monoaminoxidazei) şi a
deschis era psihofarmacologiei şi modelelor biologice ale suferinţelor psihice.
Întâmplător sau nu, un alt antituberculos, de linie secundă, cicloserina, ar
avea, după unele rapoarte, efecte antianxietate marcate, prin acţiune agonistă
parţială a receptorilor NMDA-glutamatergici din amigdală.
Desigur, nu toate antibioticele au efecte
psihice benefice, unele – chinolonele de exemplu – sunt reputate pentru
contrariu. Dacă am început textul cu anecdota efectului antianxios al unor
antibiotice, a fost ca să subliniez diferenţa, uneori importantă, dintre
efectele biochimice directe şi cele care nu sunt astfel explicabile şi pot fi
puse în categoria placebo/nocebo sau de „eficacitate simbolică“, deşi tot
biochimice trebuie să fie şi astea, că doar din molecule suntem cu toţii
alcătuiţi.
În ultimii ani, antibioticele au un efect
anxiogen intens. Chiar înainte să le iei, te îngrozesc. Paradoxal, nu sunt
mulţi ani de când antibioticele se puteau consuma fără prescripţie medicală în
România, abuzându-se de ele neinformat şi fără niciun fel de teamă, rezonabilă
sau nu. Situaţia inversă de azi nu e o simplă reacţie la abuzurile trecutului,
măcar pentru faptul că, într-o formă atenuată, abuzul de antibiotice încă
există. Pacientul român este foarte ambivalent în ceea ce priveşte asemenea
tratamente. Atât refuzul de a le utiliza, cât şi presiunea de a o face, sunt
relatate de medici.
Nu ştiu care a fost primum movens al antibioticofobiei. Cert este că ea acum este din
plin exploatată de piaţă. Există un întreg corp de literatură antiantibiotice, bestselleruri
cu obişnuitul conţinut paranoid, vag mistic, al beneficiilor infinite ale
naturii verzi ca alternativă la otrava antibioticelor. Dacă totuşi e neapărată
nevoie să le iei, farmacistul, absolvent al unor studii pozitiviste foarte
serioase, îţi va oferi şi un „protector hepatic“ şi neapărat un „probiotic“, ca
antibioticul să nu-ţi nenorocească ficatul şi să nu masacreze fără milă
bacteriile bune, cele pe care doamnele zvelte le iau din iaurturi ca să nu fie
balonate. Şi mie mi s-au propus ambele produse când m-am dus să cumpăr o reţetă
şi, în schimbul refuzului meu politicos, am primit un ditiramb despre lipsa de
încredere şi respect faţă de farmacişti, marker patognomonic al decadenţei
umane generale în aceste zile de pe urmă. Antibioticofobia produce bani. Toate
fobiile moderne o fac.
Să nu uităm de forumuri. Ce s-ar face
psihiatrii fără forumuri? Pacientura noastră ambulatorie ar scădea
semnificativ. Dacă nu sufereaţi cumva de o tulburare anxioasă sau fobică, o
puteţi contacta dând search pe google cu orice simptom aţi avea sau cu
orice tratament v-a fost prescris. Veţi fi imediat direcţionat către un forum,
unde delirul groazei se desfăşoară fără niciun stăvilar. Dar nu ştiu de ce vă
povestesc eu aici: e vreunul dintre dumneavoastră, dragi colegi, care nu a fost
supus unui examen al cunoştinţelor folosind forumurile ca bibliografie?
Ciudăţenia coexistenţei antibioticofobiei cu
abuzul de antibiotice are o singură explicaţie: excluderea medicului din
ecuaţie. Cel puţin în patologia ambulatorie, medicul e adesea doar un vehicul
facilitator al prescripţiei de antibiotic. Un medic nu este doar cel autorizat
să prescrie, ci şi cel autorizat să fie recipient al încrederii. Creditul de
încredere de care profesia medicală se bucura cândva, pe care îl primeai odată
cu diploma şi depunerea jurământului, e de domeniul trecutului şi singura
modalitate la îndemână de a-l recăpăta, pentru fiecare caz în parte, rămâne
educaţia medicală folosind surse cât mai bune.
Aşa cum stau lucrurile de obicei în nevroze,
şi abuzul de antibiotice şi antibioticofobia reflectă cumva realitatea, o
imită. Accentul cade pe „reflectă“. Cel care abuzează ştie, vag, că febra e
dată de infecţii, infecţiile de microbi, iar antibioticele omoară microbii. Dar
salvarea, zice un proverb, e în detalii care sunt cu totul omise. În
gestionarea groazei de antibiotice, ceea ce ar trebui probabil să facem este să
arătăm pacientului (sau, în multe cazuri, mămicii lui) că informaţia cu care ne
vine în cabinet şi cu care ne testează, seamănă cu realitatea, dar nu este realitate, ci un simulacru
edificat din prejudecăţi. Există riscuri ale consumului de antibiotice,
inclusiv cel de rezistenţă, alergii, dismicrobism etc. Ca pacient, este dreptul
tău fundamental, garantat prin lege, ca profesionişti cu experienţă să se
asigure că primeşti informaţia despre risc în mod corect şi că ai asimilat-o
corespunzător. Numai aşa poţi lua o decizie informată. Pare o muncă sisifică,
dar n-avem ce face. Când pacientul vine în cabinet, el este deja o victimă a informaţiei.
Suferă nu doar de o infecţie a tractului respirator, ci şi de o intoxicaţie
informatică. Informaţia nu e de neglijat, ea schimbă universul şi inversează
entropia, întrebaţi demonul lui Maxwell. Tot ea poate distruge şi ucide, în
timp ce noi privim peretele bacterian la microscop. Şi e de datoria noastră să
tratăm şi intoxicaţia asta. Nimeni altul decât dumneata, cel din cabinet, faţă
în faţă cu pacientul, nu e mai competent să o facă.