Alfred Harmsworth, proprietarul ziarelor Daily Mail şi Daily Mirror, este inventatorul oficial al termenului „tabloid“.
Intuind ceea ce-şi dorea publicul să cumpere şi să citească, Harmsworth a
transformat câteva ziare care mergeau prost în publicaţii de succes. De atunci
au trecut peste 100 de ani, au apărut televiziunea şi internetul, dar tabloidele
nu au dispărut. Din contră.
Toate dicţionarele definesc cuvântul
„tabloid“ în funcţie de mai multe aspecte: pe de o parte, cuvântul are o conotaţie
tehnică şi semnifică un format de ziar de aproximativ 430 mm x 280 mm,
dimensiune mai mică decât a ziarelor standard, tip broadsheet. Ziarele au apărut la sfârşitul secolului al 17-lea în
format mare şi multe şi-au restrâns dimensiunile ca reacţie la nevoia de
confort a omului modern şi la apariţia mijloacelor de transport în comun. Pe de
altă parte, „tabloid“ defineşte şi o abordare de tip senzaţionalist şi are o
conotaţie peiorativă. Pentru că majoritatea ziarelor cu abordare tabloidă apar pe format tabloid, publicaţiile
„serioase“, dar de dimensiuni mai mici îşi denumesc formatul prin termenul neutru
de „compact“.
Definiţia tabloidului
Apetenţa pentru senzaţional, exagerările („drama“) şi clişeele în detrimentul
prezentării adevărului – sunt toate caracteristici ale tabloidelor, se arată într-o
analiză realizată de Seumas Miller,
profesor de filosofie la Universitatea „Charles Sturt“ din Canberra, Australia
(Elsevier 2012). Probabilitatea ca o persoană care suferă de o boală gravă să
devină subiect de tabloid este cu atât mai mare cu cât povestea ei are şanse să
genereze mai multă emoţie în rândul cititorilor. O altă caracteristică a
tabloidelor este relativa lipsă a unei analize minuţioase şi a informaţiilor
despre lucruri serioase („hard news“),
în favoarea unei abordări mai superficiale, mai pitoreşti („soft news“). Având ca ţintă publicul larg, tabloidele sunt o
portavoce pentru diverse interese, aici intrând şi partidele politice, şi advertiserii, ale căror reclame se
integrează mai bine în paginile în care graniţele dintre adevăr şi ficţiune
sunt estompate, spune Miller.
În general, media are rol de forum public,
fiind instrumentul folosit de autorităţi şi diverse grupuri pentru a ajunge la
mase. Are rol de investigator, pentru că află şi diseminează informaţii, şi de
comunicator public, pentru că transmite şi opinii prin reprezentanţii ei.
Tabloidele însă, deşi au un număr atât de mare de cititori, nu joacă niciunul
din cele trei roluri de interes public. Tactica lor favorită este de a prezenta
alte segmente ale societăţii, prin stereotipuri. Ca investigator, caută mai
degrabă senzaţionalul şi trivialul decât ceea ce contează cu adevărat pentru
societate. Tabloidele nu se remarcă prin obiectivitate sau prin analiză. Dacă
devin vocea dominantă, tabloidele vor avea în mod cert un efect coroziv asupra
moralităţii, spune Seumas Miller. „Care este problema? Problema este că,
ocolind ştiri importante şi comentarii de calitate şi trivializând atitudini
morale fundamentale, manipulându-le cu scopul de a păstra atenţia audienţei,
tabloidele nu doar că îi lipsesc pe cetăţeni de informaţie şi de înţelegerea
unor evenimente importante, dar până la urmă contribuie la subminarea capacităţii
audienţei de a face raţionamente morale şi politice cu discernământ pe aceste
subiecte, contribuind astfel la slăbirea moralităţii publicului şi la
deteriorarea condiţiilor vieţii democratice.“ O argumentaţie similară s-ar
putea aplica raţionamentului privind sănătatea. Un public neobişnuit să gândească
logic şi în nuanţe nu va şti să facă nişte alegeri potrivite pentru sănătatea
sa şi a familiei.
Simplificările sunt obligatorii pentru un
public nespecializat
„Există trei «vinovaţi» de felul cum se desfăşoară
lucrurile în presă“, spune Iulian Comănescu, consultant media (comanescu.ro).
„Să începem cu cel mai puţin culpabil: publicul. Acesta nu are nici apetit, nici
cultura necesară pentru jurnalismul medical serios. Ar mai fi la rând presa,
care se pliază pe aşteptările acestui public, cu articole simpliste, normative (how-to), cu tot felul de informaţii
exotice sau naturiste cam alături de medicina riguroasă (vindecatul de cancer
cu ceai de gălbenele şi tot restul). În fine, medicii români, ca orice specialişti,
nu au deprinderea comunicării cu un public generalist. Nu o dată am folosit
diferite tipuri de experţi în redacţiile în care am fost şi de multe ori mi s-a
părut că ei sunt mai preocupaţi de ceea ce se spune în mediul lor profesional
decât de public. Preferau exprimări alambicate şi abordări excesiv de
profesioniste, pentru ca nu cumva să li se reproşeze faptul că spun prostii.
Dar, din toate acestea, cititorul nespecializat nu înţelegea mare lucru. Ştim că
termenul de „vulgarizare“ are şi o conotaţie negativă, şi una pozitivă.
Simplificările şi exprimarea pe înţelesul tuturor sunt nu numai recomandate, ci
şi obligatorii, la un public nespecializat.”
Jurnalişti din sănătate
Derapajele de comunicare în articolele de sănătate
apar şi pentru că, deşi unele instituţii de presă au jurnalişti veterani
specializaţi pe sănătate, altele lucrează cu aşa-numiţii reporteri universali.
„Fiecare după cum este dispus să investească“, crede Val Vâlcu, lector la
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii
Bucureşti. „ Şi în Occident a existat o tensiune între medici şi jurnalişti, de
dinainte de 1970 se constată aceste tendinţe. Iar efortul pentru o mai bună
comunicare e venit din partea medicilor, pentru că ei au expertiză, cunoştinţe şi
nevoi. Demersul ar trebui să vină şi la noi din partea lor. Noi repetăm
modelul, nu am inventat nimic nou în România. Am putea vorbi o zi întreagă
despre asta. În Occident, efortul de comunicare este făcut de profesionişti, de
experţi, iar medicii învaţă, acest lucru nu se face intuitiv“, mai spune Val Vâlcu.
„Dacă
vorbim de presa mainstream, de educat
educă în general televiziunile publice – şi ele, de obicei, combinând entertainmentul cu informaţia de interes
public, cu emisiunile instructive şi aşa mai departe. Referitor la presa scrisă,
publicaţiile quality au avut
dintotdeauna o componentă educativă, intelectuală, şi continuă să o aibă“,
spune Iulian Comănescu. „Restul «educaţiei» se întâmplă pe nişe: de la reviste
de numismatică la reviste de ştiinţă şi orice ne-am putea imagina, inclusiv pe
canale specializate. E drept că Discovery şi altele asemenea au făcut un soi de
ştiinţă tabloidă multă vreme – filmele de acolo reiau sau reluau cele mai
ciudate şi senzaţionaliste ipoteze cu privire la diferite evenimente istorice.
Dar «educativul» scoate capul acolo unde nu te aştepţi. De pildă în show-urile gen American Pickers, Pawn Kings sau Storage Wars de pe History, care au inaugurat o nouă epocă în programming-ul de pe acest gen de nişă.
Fie că e vorba de doi scotocitori prin magaziile unor oameni, fie că e vorba de
o casă de amanet din Las Vegas, fie că e vorba de depozite abandonate şi scoase
la licitaţie, obiectele despre care se vorbeşte au fiecare câte o poveste care
se suprapune peste o bucăţică de istorie.“
|
Tabloidele rezistă
În România, ziarele tabloide au pierderi de
tiraj mult mai mici decât publicaţiile serioase. Potrivit datelor publicate în
decembrie de Biroul Român de Audit Transmedia, citat de paginademedia.ro,
Click! şi Libertatea vând împreună peste 200.000 de exemplare pe lună, de
aproape trei ori mai mult decât toate ziarele reference, chiar dacă înregistrează şi ele pierderi de la un an la
altul şi de la un trimestru la altul. Totuşi, dacă cele două tabloide înregistrează
scăderi de vânzări de 8–10% într-un an, ziarele reference au pierdut şi 40–50% din vânzări în aceeaşi perioadă de
timp. O altă realitate este că să faci un produs de tip tabloid costă mai puţin
decât unul de calitate. |
