Laboratoarele
de referinţă joacă un rol central în detectarea, monitorizarea şi răspunsul în
epidemii, precum şi în furnizarea dovezilor ştiinţifice pentru prevenirea şi
controlul bolilor infecţioase.
Raportul
ECDC (European Centre for Disease Prevention and Control) – Core functions of microbiology reference
laboratories for communicable diseases din 2010 – a identificat cinci funcţii
esenţiale ale laboratoarelor de referinţă: diagnostic de referinţă, sursă de
material de referinţă, consiliere ştiinţifică, colaborare şi cercetare (naţional
şi internaţional), monitorizare, alertă şi răspuns.
În
România, în cadrul Institutului Cantacuzino, existau încă din 1921 laboratoare
care făceau referinţe naţionale – în anul 1932, de exemplu, aici funcţionau 12
departamente, în principal axate pe producţie, unde se făceau şi investigaţii
epidemiologice care erau cerute de epidemiologii din laboratoarele regionale
(în număr de cinci la aceea vreme).
La nivelul României, laboratoarele naţionale
de referinţă (LNR) – care au început să fie statuate de Ministerul Sănătăţii
(MS) doar din anul 1965 – asigură diagnosticul etiologic al bolilor
transmisibile cu impact asupra sănătăţii publice. Activitatea lor a fost
evaluată, în anul 2001, de OMS şi regândită cu sprijinul Oficiului din Lyon în
cadrul „Programului pentru întărirea capacităţii laboratoarelor de detectare şi
răspuns în bolile transmisibile“. În cadrul programului PHARE „Asistenţa tehnică
pentru îmbunătăţirea sistemului de supraveghere epidemiologică şi control al
bolilor transmisibile din România“ s-a finanţat, în perioada 2003– 2005, alături
de Banca Mondială, o parte din investiţiile necesare dotării laboratoarelor.
Ministerul Sănătăţii a acordat o cofinanţare care a asigurat o parte din
fondurile necesare refacerii unui corp de clădire ce găzduieşte cea mai mare
parte a acestor laboratoare.
S-a realizat astfel o infrastructură modernizată,
constând în echipamente de ultimă generaţie la acel moment, organizarea
laboratoarelor şi a circuitelor, inclusiv pregătirea premiselor pentru
implementarea unor proiecte ulterioare care au permis realizarea, în mare
parte, a unui laborator cu nivel de biosiguranţă 3 pentru diagnosticul infecţiilor
cu microorganisme înalt patogene.
Activitatea LNR era subvenţionată până în
2005 de Ministerul Sănătăţii. În perioada anilor ’90, de exemplu, din bugetul
alocat Institutului aproximativ 15% erau bani pentru LNR.
După anul 2005 a intrat în vigoare o
reglementare legislativă prin care ministerul nu mai putea subvenţiona
activitatea centrelor/laboratoarelor de referinţă, finanţarea acestora făcându-se
doar din prestaţiile solicitate şi efectuate pentru laboratoarele din ţară.
Potrivit legii, MS nu mai putea susţine material instituţiile productive,
Institutul Cantacuzino fiind considerat instituţie productivă. Tot atunci,
Institutul a trecut în subordinea Institutului de Sănătate Publică (ISP),
împreună cu tot ceea ce însemna politica de vaccinări.
Două probleme s-au născut de aici.
Prima: din lipsă de fonduri, laboratoarele
judeţene au redus cuantumul solicitărilor pentru asemenea prestaţii, ceea ce a
dus la colapsarea bruscă a activităţii Institutului, susţine dr. Viorel
Alexandrescu, şeful Centrului Naţional de Gripă din cadrul Institutului.
Laboratorul de referinţă pentru Salmonella
primea înainte de 1989 aproximativ 15.000 de tulpini pe an pentru identificare,
tipizare, caracterizare etc.. În ’90 încă se mai făceau 10.000 de tulpini pe
an, dar peste vreo cinci ani numărul tulpinilor primite se redusese la 1.000 pe
an. „Astăzi se primesc sub 800 pe an“, afirmă prof. dr. Marian Neguţ, fostul
director la Institutului între 2003 şi 2005.
A doua: pe lângă această cerere scăzută,
achitarea contravalorii serviciilor deja efectuate de LNR a început să
înregistreze întârzieri tot mai mari. Toate acestea au dus la instalarea unei
pasivităţii în activitatea LNR.
În prezent, din aproximativ 600 de angajaţi
ai Institutului, 126 îşi desfăşoară activitatea în LNR. Astăzi există 11
laboratoare de referinţă. În cadrul acestora funcţionează şi centrele naţionale
de referinţă pentru principalii agenţi etiologici ai bolilor infecţioase
prioritare în România. Deocamdată există un singur asemenea centru, cel pentru
gripă, dar un alt laborator, cel pentru rujeolă/rubeolă, funcţionează informal,
nu şi oficial, ca centru naţional de referinţă.
