La tv au fost în ultima vreme ştiri din care reieşea un adevăr crunt: numai 15% din pacienţii cu cancer ce necesită radioterapie cu scop curativ sau paliativ au acces în timp util şi pot urma un asemenea tratament în ţara noastră. Cauzele acestei situaţii dramatice sunt multiple şi bine cunoscute, dar nimeni nu se simte responsabil şi nu au fost luate măsurile necesare pentru soluţionarea urgentă a lor.
În ultimii 20 de ani au avut loc importante îmbunătăţiri ale tehnicilor de iradiere, ale performanţei aparaturii ce poate fi folosită la o radioterapie (acceleratoare liniare şi chiar vechiul „cobaltron“) şi ale conceptului de tratament (a apărut noţiunea de volum ţintă). Radioterapia actuală este o terapie de cea mai înaltă calitate şi eficienţă: vindecarea locală cu minime efecte secundare la nivelul ţesuturilor normale înconjurătoare. Radioterapia poate fi aplicată înaintea operaţiei, combinată sau nu cu chimioterapie – aşa-numita terapie neoadjuvantă, cum este cazul la cancerul de rect, sau după efectuarea rezecţiei tumorii primare, pentru a micşora posibilitatea apariţiei recidivei tumorale – radioterapia adjuvantă, cum este cazul în multe situaţii: cancerul de sân, cancerul bronho-pulmonar sau tumori cerebrale. În tratamentul paliativ oncologic, radioterapia este cea mai ieftină şi eficientă măsură terapeutică pentru controlul durerii, prevenirea fracturilor osoase sau controlul hemoragiilor tumorilor, ca în cazul cancerului de col uterin sau corp uterin, pentru a aminti doar câteva.
În 2008, o echipă medicală de la institutele oncologice din Cluj-Napoca şi Bucureşti a publicat o amplă lucrare bine documentată asupra situaţiei radioterapiei în România. Concluzia cutremurătoare era: situaţia dramatică a aparaturii medicale (aparate vechi, depăşite de vreme, număr insuficient). De asemenea, era semnalată situaţia personalului medical responsabil de folosirea aparaturii şi de gestul terapeutic: medicul specialist radioterapie, fizicianul medical cu profilare specială numit expert medical şi tehnicianul radiolog ce controlează şi efectuează tratamentul zilnic la sute de pacienţi.
Standardul european acceptat azi este un accelerator la 200.000 – 300.000 de locuitori. Deci în România ar trebui să funcţioneze până la 100 de acceleratoare liniare de ultimă generaţie (altele nu se mai contruiesc), dar sunt doar 12 acceleratoare liniare (cinci de ultima generaţie). Multe centre oncologice judeţene, ca de exemplu Baia Mare, Galaţi, Constanţa, nu mai au niciun aparat de radioterapie la dispoziţie. Aparatele de cobaltoterapie achiziţionate ultima dată în 2002–2007 sunt învechite, sursa de iradiere este epuizată şi nu pot aplica dozele necesare pe manifestarea tumorală fără efecte secundare dramatice, care nu pot fi acceptate; în afară de o vătămare corporală nu produc nimic folositor pacientului şi ar trebui oprite şi înlocuite cât mai repede cu aparatură modernă performantă. Mai mult de 70% din pacienţii cu cancer ce ar trebui supuşi radioterapiei nu au acces la un asemenea centru, iar timpul de aşteptare pentru efectuarea unui asemenea tratament este de două-trei luni, fapt ce face în multe cazuri inutilă terapia, pacientul decedând înainte de a putea urma acest tratament. Din relatările mass-media rezultă că există un fond de 200 de milioane de euro pus la dispoziţia ţării noastre pentru a remedia această situaţie dramatică.
Aparatele performante care trebuie achiziţionate sunt scumpe (1–3 milioane de euro în funcţie de dotare) şi pot fi deservite numai de un personal medical şi tehnic special educat pentru această responsabilitate. În România erau în 2008 aproximativ 100 de medici specialişti sau rezidenţi în această specialitate, azi sunt 50. Mulţi tineri au plecat în străinătate şi puţini sunt cei care acum vor această specialitate. Avem nevoie de 250–300 de medici specialişti şi de cel puţin 100–150 de fizicieni experţi medicali (există numai 20). În ceea ce priveşte tehnicienii de radioterapie, situaţia este şi mai dramatică: nu există nicio posibilitate de formare a lor, sunt necesare cel puţin 300 de asemenea cadre medicale.
În niciun centru din reţeaua de sănătate nu se efectuează de rutină (adică la toţi pacienţii trataţi cu radioterapie) tehnica de intensitate modulată (IMRT). Singurul centru de radioterapie în care toţi pacienţii (100) obţin acest tip de iradiere, conform standardului european, este privat.
La Facultatea de Fizică de pe platforma Măgurele, Răducu Florin Popa a susţinut recent teza de doctorat cu tema „Comparaţia între radioterapia conformaţională şi radioterapia cu intensitate modulată“, concluzionând: în România este posibilă formarea de fizicieni medicali ce pot deveni şi activa ca experţi medicali. Împreună cu alţi doi colegi ai săi, fizicianul expert Daniela Adam (care a susţinut anul 
trecut teza de doctorat în fizică în acelaşi domeniu) şi Mihai Suditu (care urmează acelaşi drum) au rămas în România pentru a se putea specializa, lucrează în ţară într-un centru privat şi pot ajuta la formarea zecilor de specialişti atât de necesari acum.
A achiziţiona aparatura pentru „15 noi centre de radioterapie“, cum a apărut informaţia în mass-media, nu este altceva decât o nouă risipă a resurselor financiare. Aparatele pot fi şi trebuie cumpărate când ai şi personalul – medicii, fizicienii şi tehnicienii – gata format să poată lucra eficient cu ele. Formarea acestor noi specialişti necesită fonduri, sedii adecvate; aceste aparate şi oamenii trebuie să funcţioneze în locuri special construite pentru a fi multifuncţionale. Retribuţia financiară a acestor specialişti este sub orice critică şi constituie cauza principală a exodului lor din ţară. Un singur accelerator trebuie să poată trata între 600 şi 800 de pacienţi pe an pentru a fi eficient economic.
Îi sfătuiesc pe cei responsabili cu investiţiile în radioterapie să nu cumpere aparatura aceasta scumpă pentru pereţii între care nu se află oamenii ce pot lucra cu ea. Pe aparatura cumpărată acum vor putea lucra cei care sunt gata pregătiţi abia în următorii ani.
