Nimic
nu prevestea nenorocirea în acea dimineaţă splendidă de mai, nici chiar
programul meu operator, care nu părea complicat. Dacă era ceva dificil în ziua
mea de lucru care abia începea, acel ceva era chirurgul. Un şef de clinică
exigent, greu de mulţumit, intolerant la întârzieri, erori, neglijenţe,
ultimele trei posibile oricând la medicii tineri cum eram eu. Şeful clinicii,
profesorul Dan Setlacec, opera în acea zi „chirurgie mondenă“, cum îi spuneam
eu, nu chirurgia „lui“, aceea grea, cu risc operator mare, cu operaţii de durată
pe bolnavi care semănau mai mult cu umbra unor oameni normali. Operaţiile uşoare
ale chirurgului-şef reprezentau un bun prilej pentru şefii anesteziei să-şi
„rodeze“ tinerii anestezişti, care abia îşi luaseră gradul, în dificila sală de
operaţie nr. 1, aceea a Profesorului. Toată viaţa am fost educaţi pentru întâlnirea
frontală cu bolnavul şi cu patologia lui, nu de puţine ori fiind nevoie să fim
educaţi şi pentru lucrul cu un chirurg mare, sau unul capricios, sau timid, sau
cu un chirurg cu două mâini stângi. Chirurgul-şef cu care urma să lucrez eu în
acea zi era unul din cei mai mari chirurgi din ţară, ceea ce nu însemna că
lucrul cu el era uşor. Dimpotrivă. În mod normal, opera ce era mai complicat în
clinică, dar rugăminţile unor starlete de pe la diverse teatre bucureştene,
telefoanele de la primărie sau de la Comitetul Central l-au obligat să-şi facă şi
el o zi uşoară şi să le opereze pe toate în acea zi de miercuri a lunii mai.
Erau patru operaţii, patru doamne, una cu chist ovarian, una cu histerectomie,
a treia cu colecistectomie acută. De a patra nu mai ştiu nimic… N-am mai
apucat decât să-i încep anestezia.
Ziua
decurgea bine, profesorul era bine dispus, chiar făcea glume cu noi, tinerii
specialişti. A treia operaţie era o colecistectomie la o pacientă care se numea
Ionescu Larisa, o doamnă normală ca statut social; n-avea nimic de-a face cu
scena, era doar ruda unui nefrolog din spital, care-l rugase personal pe
Profesor s-o opereze. Pacienta nu avea nicio patologie suplimentară, doar vreo
10 kg mai mult decât ar fi fost cazul, dar la 48 de ani ăsta nu era un cap de ţară
pentru nimeni, nici măcar pentru ea. Operaţia a decurs perfect, profesorul
continuând să glumească din când în când, probabil să mai risipească tăcerea
din sală impusă chiar de el însuşi. Eram cu toţii cam timoraţi în prezenţa lui.
Să fi fost din prea mult respect? De teamă? Intoleranţa lui la greşeala medicală
provenită din neglijenţă era proverbială, căci erorile provenind din neştiinţă
erau rare: rezidenţii şi tinerii specialişti erau fiecare sub controlul total
al câte unui medic primar.
Setlacec,
acel profesor universitar încă tânăr, viguros, talentat şi citit, avea forţa,
atenţia distributivă, dar şi concentrarea extraordinară a unui animal sălbatic.
Era stăpânul absolut a tot ceea ce mişca în sala de operaţie şi în clinica
„lui“. Dar în acea zi era degajat şi chiar glumeţ: „Aoleu, mă copii, că greu vă
mai mişcaţi“. Nu ne mişcam greu, era el prea grăbit, prea rapid chiar şi când
opera, era ca şi cum timpul nu mai avea răbdare cu el.
După
ce colecistectomia s-a terminat, am trezit-o pe doamna Ionescu Larisa, am
detubat-o şi am întrebat-o dacă o doare ceva. Mi-a arătat cu mâna gâtul, locul
unde fusese sonda de intubaţie. „Dar burta nu vă doare?“, am întrebat-o eu, încercând
să plasez relele pe chirurgie. A ridicat mâna stângă, dreapta avea montată
perfuzia din timpul anesteziei, şi a făcut semn că nu, că incizia nu o doare.
Am râs cu toţii, unul din rezidenţii de chirurgie observând sarcastic: „Ai încercat
să dai vina pe noi, pe chirurgie…“. Când a intrat nea Anghel cu brancardul,
bolnava a ridicat ochii spre mine şi m-a întrebat: „Când mă operează?“ „Aţi
fost operată deja. S-a terminat totul cu bine. Mergem la salon“. Am dat-o în
grija Angelei, asistenta de la Terapie intensivă, şi m-am întors în sală să-mi
continui programul, să nu-l fac pe profesor să aştepte. Îl irita aşteptarea
dintre operaţii, deşi avea cu ce să-şi petreacă timpii morţi, căci fuma cu
pofta cu care a făcut-o ani de zile, în cămăruţa din spatele blocului operator
de la etajul III, unde se mai odihneau chirurgii în pauza dintre operaţii. Nu
reintrau în sală decât când li se comunica faptul că bolnavul fusese adormit;
atunci apăreau la „spălător“ şi îşi schimbau ţinuta şi mănuşile.
Echipa
chirurgicală era în jurul bolnavei numărul patru, acoperită cu câmpurile
albastre, sterile, având spre picioare masa cu instrumentele chirurgicale puse într-o
ordine desăvârşită. Din dreapta pacientei, Profesorul a întins mâna fără să
privească rezidentul, care i-a pus bisturiul în palmă. A privit puţin câmpul
operator, apoi a făcut incizia aceea tipică lui, mare, apăsată, în urma căreia
apăreau mici picături de sânge ca nişte perle mici, roşii, tot mai îndrăzneţe.
Cu o compresă bine plasată, a tamponat aproape întreaga plagă cu mâna înmănuşată
prin latexul căreia se observa cu uşurinţă pilozitatea accentuată, care avansa
spre degete. Deja plasa pensele una după alta pentru hemostază, când telefonul
sălii a sunat strident. Concomitent s-a ivit pe uşă capul lui nea Anghel,
brancardierul: „Domnişoara doctor, urgent, la bolnava de la Terapie. Urgent!“.
Asistenta care răspunsese la telefon îmi striga acelaşi lucru. I-am spus Luluţei,
asistenta mea de la anestezie, să cheme urgent un doctor în locul meu şi am
luat-o la fugă spre Terapie.
Când
am ajuns la patul ei, bolnava Ionescu era neagră ca smoala. Nu respira, doar
horcăia rar, agonic. Afirmase că o doare foarte rău în piept, apoi şi-a pierdut
cunoştinţa. Am găsit-o rece, transpirată, cianotică, cu venele gâtului turgide,
fără tensiune arterială, în stare de şoc. Pe monitor, activitatea cardiacă era
un dezastru: extrasistole mari, ventriculare, şi acelea tot mai rare. Am
strigat cât am putut „Stop cardiac!“; asistentele şi doctorii care erau prin
Terapia intensivă îmi şi împingeau în mână laringoscopul şi sonda de intubaţie.
I-am restabilit respiraţia imediat cu un balon Ruben, dar de inimă nu trebuia să
mă ocup tot eu, întrucât nu ştiu de unde apăruse un chirurg care deja îi făcea
masaj cardiac extern. Pe cateter, se administrau adrenalină, calciu,
bicarbonat, toate comandate de dr. Ion Cristea, apărut şi el din senin în învălmăşeala
pe care o iscă întotdeauna o oprire cardiacă.
–
Dă-te măi deoparte, am auzit la un moment dat vocea puternică a Profesorului.
I-a
făcut toracotomie stângă şi i-am văzut cu toţii inima. Stătea nepăsătoare,
mare, turgidă. Profesorul a apucat-o, a lăsat-o în palma lui stângă, iar cu
dreapta a executat clasicele compresii, întrebându-l pe dr. Cristea dacă simte
puls la carotide. Nu prea… Eu nu mai scoteam o vorbă. Ventilam bolnava cu
balonul Ruben, într-un automatism total, care speram să-i dea viaţă şi ei, şi
mie. Mă simţeam înspăimântător, de parcă muream şi eu odată cu ea. Unde greşisem?
Un deces la câteva minute de la operaţie este aproape întotdeauna imputabil
anesteziei. Ce dozasem greşit? De ce se întâmplase asta? Şi de ce mie?
–
Dora, las-o, am auzit într-un târziu. Nu o mai ventila. Nu vezi că au plecat toţi?
A murit, asta-i.
Era
vocea unui chirurg tânăr, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Nu am lăsat bine
balonul din mână, că dr. Cristea mi-a spus cu blândeţe: „Te cheamă şeful“. „Şeful“
era profesorul Litarczek, nu numai şeful meu, ci al întregii clinici ATI.
–
Ai decurarizat bolnava? Ai trezit-o ca lumea? m-a întrebat.
–
Am şi vorbit cu ea. Am lăsat-o bine, dar a trebuit să plec să încep operaţia
următoare.
–
Eu nu întreb de ce ai plecat, era acolo dr. Ionescu care supraveghea bolnavii
sosiţi de la sală, aşa că nu asta e problema. E posibil să se fi recurarizat?
–
Nu ştiu. Poate. Am lăsat-o bine, continuam eu tot mai puţin convingător.
Când
am ieşit de la profesorul Litarczek, Setlacec stătea de vorbă cu un pacient pe
coridor. Nu mai era îmbrăcat ca în sala de operaţie, ci în uniforma lui albă,
impecabilă, de spital. M-am oprit lângă el, am aşteptat să termine discuţia cu
omul acela ca să mă justific cumva, dar el s-a uitat la mine într-un fel
ciudat, de parcă atunci mă vedea prima oară în viaţă.
–
Domnişoară, dacă vrei să discutăm ceea ce s-a întâmplat azi, nu prea e cazul.
Dacă va fi ceva de analizat, de comentat, chiar de acuzat, am s-o fac numai după ce văd rezultatul
necropsiei. Până atunci, îmi pare rău…
Mi-a
întors spatele şi a coborât grăbit scările, dar, după câteva trepte, s-a întors
spre mine şi a adăugat:
–
Du-te la necropsie, domnişoară!
A
sunat la fel de fără speranţă ca „Du-te la mănăstire, Ofelia!“. Apoi şi-a
continuat coborârea pe scări. Ziua lui de lucru se încheiase. A mea, nici vorbă.
Îmi
amintesc ca azi drumul înapoi spre casă. Am condus încet, dar prin faţa ochilor
mei defila numai cearceaful în care fusese acoperită bolnava Ionescu Larisa, pe
brancardul care urma să o ducă în subsol, la Morgă; cearceaful acela de un alb
dubios, care o acoperea ca un linţoliu ieftin care egaliza viaţa cu moartea,
care decreta plecarea definitivă, care oblitera şi strivea orice vis, orice
gând, orice om.
Pe
vremea aceea, aveam şi eu acasă fotoliul meu preferat, ca tot omul. Am căzut în
braţele lui de piele uzată şi am stat aşa ore în şir, întrebându-mă la infinit
de ce. La un moment dat m-am ridicat cu greu şi m-am băgat în pat, să dorm.
N-am putut nici măcar aţipi. Am renunţat la ideea de somn şi m-am ridicat iar,
am aprins lampa de pe birou şi am căutat prin biblioteca mea atât de subţire în
acei ani tot ce putea avea legătură cu accidentele de anestezie, cu
regurgitarea, cu apneea postoperatorie, cu cauzele opririi cardiace, cu tot.
Când nu mai puteam să-mi ţin capul de oboseală, prin fanta dintre perdelele de
pluş au apărut primele dâre de lumină. Am făcut un duş rece, m-am urcat în maşină
şi am oprit doar la Fundeni. Să asist la autopsie, să caut cauza fatalului
accident cu groază şi speranţă. Dacă rezultatul urma să fie: „nu am găsit o
cauză clară a decesului“, nu-mi mai rămânea decât să mă autodeclar autoarea,
cauza nenorocirii. Disperarea mea, asta îmi amintesc cu precizie, nu ţinea câtuşi
de puţin de frică; pe atunci nu exista noţiunea de malpraxis decât în medicina
occidentală, deci nu ideea de justiţie şi procese în instanţă mă teroriza, ci
propria mea conştiinţă, propriile mele convulsii rezultate din autoacuzare. Cum
să-ţi moară la anestezie o femeie de 48 ani, aparent sănătoasă? Cum? Am
recapitulat de zeci de ori ceea ce-mi spusese când am examinat-o, înainte de
anestezie: „Nu ştiu să am vreo boală. Am fost operată de apendicită acută în
tinereţe şi văd că acum iar sufăr de ceva acut, colecistită acută“. Foaia de
observaţie nu o mai aveam, era la Morgă, dar parcă vedeam scris negru pe alb:
nimic patologic în antecedente cu excepţia unei apendicectomii. Biochimia,
radiografiile, EKG, normale. Şi atunci, cum să moară? De ce?
N-am
fost la raportul de gardă în dimineaţa aceea. În schimb, am sunat-o pe Adriana,
colega mea de la Anatomie patologică.
–
Am şi eu un caz la voi. E vorba de…
–
Ştiu, ruda lui Ionescu, de la nefro. A fost pe aici şi ne-a spus că a murit la
anestezie.
–
Ştii când i se face necropsia?
–
Când va fi liberă doamna Steluţa… Cred că în jur de ora 4 după-amiază.
La
ora 3 şi jumătate eram deja la Adriana. Speram să aud o încurajare, o vorbă bună,
măcar să repete ceea ce îmi spusese profesorul Setlacec: „Să aşteptăm
necropsia“, dar colega mea m-a întrebat, zâmbind maliţios: „Ce i-ai făcut, fată?“.
Colegii mei din chirurgie şi de la anestezie mă acuzau franc de malpraxis: „Ce
păcat de accidentul ăsta de anestezie!“, spuneau ei pe la colţuri. „Şi a ieşit
prima la toate concursurile! Să mai crezi în clasificările astea.“ Autopsia
urma să fie efectuată de doamna Steluţa Cârnaru, un anatomopatolog de mare clasă.
Creierul
a fost primul organ vizualizat.
–
Să trecem la torace. Cerebral n-are nimic. Plămânii cam nevascularizaţi… O inimă
mare, cu ceva sufuziuni pe epicard, probabil de la masajul cardiac. Dar ce
ventricul drept mare are… Ia să vedem pulmonara.
Încercă
s-o taie cu bisturiul, dar se răzgândi şi ceru o foarfecă de disecţie. Adriana
i-o întinse îndatoritoare.
–
Dar ce-i aici, dragă? Ia uite, un cheag. Ce mare e! zise şi-şi continuă disecţia
pe arteră până sub arcul aortei. Toată pulmonara e blocată de cheagul ăsta.
Vrei diagnosticul, Dora?
–
Mai mult cauza morţii, dar văd că se confundă cu diagnosticul.
–
Embolie pulmonară masivă, asta e cauza morţii… Să căutăm flebita, acum…
La
ora la care am ajuns eu înapoi, clinica era pustie. I-am căutat pe cei de gardă.
Voiam să discut cu cineva, să explic, să justific. Anestezistul vedea un
bolnav, aşa că l-am lăsat în pace. În schimb, chirurgul era în camera lui de
gardă; citea Surgery. L-am întrerupt şi i-am povestit despre pacienta al cărei
deces iscase un asemenea scandal în ambele clinici.
–
Şi zici că numai profesorul Litarczek te-a întrebat de ce a murit femeia?
–
M-a mai întrebat şi dr. Ion Cristea, dar le-am explicat că nu ştiu ce s-a întâmplat,
că nu-mi explic, că mă simt ca dracu’… Chestii din astea. Anesteziştii înţeleg
mai bine ca oricine ce înseamnă un accident de anestezie, dar iată că nu a
fost un astfel de accident. Ce mă fac cu profesorul Setlacec, căruia nu i-am
dat anestezie la mai mult de câţiva bolnavi? Am fost şi eu repartizată o dată
la sala dumnealui şi atunci… mi-a murit bolnava.
–
Nu-ţi fă probleme. Nu-şi pierde el încrederea în medicii tineri. E un om foarte
inteligent. Şi apoi, e un grand maître, un mentor care toată viaţa s-a ocupat
de educaţia tinerilor medici.
–
Nu mi-a reproşat nimic, nu m-a acuzat, n-a fost ironic, nimic.
–
Uite, eu lucrez de mai mulţi ani aici. Profesorul e un om aspru, fără îndoială.
Şi nu acceptă să piardă bolnavi ca să-şi facă tinerii mâna. Ţine la tineri, dar
mai întâi îi îndrumă, îi cicăleşte, îi ceartă, îi învaţă, le explică, îi pune
să citească, îi pune să scrie. Doar când e sigur pe ei, îi lasă să opereze, să
se dezvolte, să facă carieră. E cel mai corect profesor.–
Domnule doctor, mai este ceva ce mă chinuie. De ce nu s-a depistat
tromboflebita pe secţie, de ce n-a consemnat-o nimeni? Avea o tromboflebită
profundă. E drept, la necropsie era destul de vagă.
–
Flebita dispare de regulă înaintea unui accident mortal cum este embolia pulmonară.
Dispare, aproape că n-o mai vezi. Rămâne doar cheagul care zboară în circulaţia
pulmonară la prima ocazie.
A
doua zi am fost la prima oră la uşa profesorului Setlacec să-i dau vestea.
–
Ştiu. Embolie pulmonară. Auzi, domnişoara doctor, să scoţi toate datele despre
bolnava asta şi să comunici cazul la Societatea Română de Chirurgie, joia
viitoare.
Amfiteatrul
Colţea… Am sosit împreună cu dr. Ion Cristea, şeful meu direct şi cel care mi-a
citit şi corectat lucrarea. Lume multă, marea majoritate îmi era necunoscută,
rezidenţii şi specialiştii alcătuind grosul audienţei, care se întindea până
sus, la balcon. În prezidiu, prof. dr. Ion Juvara, şeful chirurgiei de la
Spitalul Cantacuzino, profesorul Setlacec şi conferenţiarul Cezar Petrescu, de
la Spitalul Floreasca. Am prezentat cazul, dar la întrebări a răspuns doar
profesorul Setlacec. Scurt, concis. A subliniat cât de important este să nu
faci atmosferă în clinică, să păstrezi relaţiile civilizate între chirurgi şi
anestezişti, să nu acuzi niciodată pe nimeni de nimic până nu ai dovezi
concrete. „Specialitatea ATI este una grea, de mare răspundere“, a afirmat
profesorul în cuvântul lui de final. „Să salutăm existenţa acestei discipline
medicale şi să admitem fără rezerve că, dacă n-ar fi fost anestezia şi eforturile
extraordinare ale dr. Geo Litarczek, şeful specialităţii, noi, chirurgii, nu am
fi ajuns atât de departe cu amploarea şi riscantele noastre intervenţii
chirurgicale“, a conchis Profesorul.
Lumea
l-a aplaudat şi şedinţa s-a închis. Apoi, amfiteatrul s-a golit treptat. Am rămas
ultima, strângându-mi foile şi diapozitivele care, cu cheagul din artera
pulmonară, ar fi trebuit să-mi garanteze eliberarea din frământări, să-mi aducă
liniştea. Din păcate, nu simţeam nimic din toate acestea. Moartea unui om rămâne
moarte şi asta nu se ameliorează nici cu dovezi, nici cu scuze şi nici cu
explicaţii, oricât de ştiinţifice ar fi ele. Pe atunci sufeream la pierderea
unui pacient. Timpul avea să-mi vindece complexul. Nu aveam să mai sufăr
niciodată aşa.
–
Domnişoara doctor, aici erai? m-a trezit din gânduri un tip frumos, chiar
fermecător. Îl mai văzusem în clinică, ajutându-l pe profesor. Era, de regulă,
mâna a doua.
S-a
apropiat de mine şi mi-a înmânat un buchet de flori superbe. Un buchet
impresionant cu orhidee multe şi albe cu foarte puţin galben în mijloc.
–
Din partea domnului Profesor. Mi-a spus să-ţi spun doar că îl meriţi.
