Românii sunt sensibili la discuţiile despre
sănătate. Mai bine-zis, la ştirile din domeniul sanitar, care le dau prilej de
a mai sta de vorbă. Oprirea, staţionarea,
încremenirea în vorbe îşi au corespondent şi în fapte. Seniori sau adolescenţi,
după ce au stat de vorbă, ridică umărul
stâng, îşi apleacă legănat capul şi cu o figură tristă îşi spun: „Ce să facem?
Asta e!“. Şi merg mai departe. Neclintiţi în fiinţa lor.
Oficialii Ministerului Sănătăţii au produs
recent un proiect de lege privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului.
Cum a decurs dezbaterea ce a precedat proiectul? La o analiză a site-ului MS, a
declaraţiilor înalţilor oficiali ori a comentariilor studenţilor care au semnat
o petiţie „împotrivă“, observăm mai multe aspecte: secţiunea „Rezidenţiat“ de
pe site este neprofesionistă şi pe alocuri nefuncţională; comunicarea intra- şi
extraministerială a fost asincronă; comunicatele de presă au fost redundante;
folosirea excesivă a cuvântului „flexibilizare“ l-a făcut să sune mai mult a
„încovoiere“; la nivel ministerial s-a recunoscut lipsa de seriozitate a examenului
de licenţă ori a pregătirii practice din perioada rezidenţiatului; nu există o
situaţie clară a parcursului rezidenţilor; s-a făcut o lectură superficială a
proiectului; studenţii au perceput documentul ministerial ca fiind în
defavoarea lor.
Parcurgând comentariile online ale studenţilor,
notăm câteva chestiuni serioase pe care le aduc în discuţie: „Am fi cam naivi să
credem că ordonanţa aceasta a fost emisă pentru binele studenţilor medicinişti
din România“; „Era mai bine înainte!“; „Nu vreau să îmi fie furaţi ani!“; „Să
mai stăm doi ani pe bară ca stagiar, în spitalele noastre, să fii ultimul din
lanţul trofic“; „Nu e normal să ne oblige să rămânem în ţară şi să ne anunţe în
ultimul an că notele din timpul facultăţii contează“; „Chiar te aştepţi să înveţi
ceva în aproximativ trei-patru luni cât ai sta pe coridoarele unei anumite
clinici? Ar fi o continuare a bătăii de joc din facultate, când 80% din stagiu
însemna sprijinitul pereţilor“; „După ce că îmi tocesc toţi nervii şi sănătatea
la UMF, nu accept să fiu luat de unul care face o facultate la Constanţa, Galaţi
etc., unde se iau note extraordinar de mari (…)“.
„Rezidenţiatul la noi e o glumă proastă“,
afirma, în ianuarie 2013, Alexandru Călin, desemnat „studentul anului“ în
România. „Ducem lipsă de lideri şi mentori care să inspire. Nu se stimulează
dorinţa de a căuta“, observa în continuare Alexandru. Având experienţa unor
stagii în diverse ţări occidentale, el a putut să identifice una din cauzele
mai puţin discutate ale migraţiei medicilor români: „un exod spre acea
atitudine care face lucrurile să meargă“.
Rezidenţiatul este vital pregătirii
medicale. Dar într-o formă propice şi într-o atmosferă respirabilă. În sistemul
educaţional medical românesc este, din nefericire, o concepţie neorganică;
între cele trei perioade (facultate/rezidenţiat/specialitate) sunt imaginate şi
chiar puse stăvilare, ce-l determină pe student/medic să le depăşească sau să
caute sisteme pe care să nu le perceapă ca inamice. Acumularea de cunoştinţe şi
palida practică din perioada facultăţii, practica însoţită de teorie din timpul
rezidenţiatului cumulează un număr mare de ani, ce implică anume costuri. Din
partea familiei studentului, a studentului/medicului şi a societăţii. Decidenţii
comentează adesea că statului îi este dificilă susţinerea financiară pe termen
îndelungat a medicilor în perioada de formare. Întrebarea ce se naşte aici este
următoarea: fiind vorba de viaţă, de persoana umană, timpul mare până când un
medic este închegat nu este
justificat? Nu putem îngădui prematur unui tânăr medic să profeseze, fără a fi
îndrumat de unul cu experienţă. După cum nu-i putem nega valoarea acestuia şi
recunoaşte greşelile celuilalt, când este cazul.
Observăm o anume ierarhie a opţiunilor
pentru anumite specialităţi chirurgicale. Sunt preferate cele în care există
posibilitatea însoţirii practicii dintr-un spital de stat cu una în domeniul
privat (oftalmologie, ORL, chirurgie plastică). Urmează obstetrica-ginecologia şi,
mai spre final, chirurgia generală, urologia şi neurochirurgia. Se induce o
ierarhie subiectivă între specialităţi şi o inferiorizare a unora. Discriminări
intra- şi intergrupale – medicale şi chirurgicale.
Medicul nu e funcţionar şi nu poate avea o
activitate care să presupună un program fix. Activitatea medicală este
solicitantă şi, de aceea, a pune presiune pe rezidenţi ori a-i umili legislativ
şi salarial nu face decât să le crească anxietatea şi tensiunea interioară. În
1908, Rudyard Kipling, adresându-se studenţilor medicinişti londonezi, îi întreba:
„Aţi auzit de vreo legislaţie care să limiteze munca, randamentul dv.? Aţi
auzit o lege de opt ore pe zi pentru medic? (…) Se pare că vi se cere să-i
salvaţi pe ceilalţi. Nu există nicăieri prevăzut că este necesar să vă salvaţi
pe voi înşivă“.
Rezidenţiatul
pe post, cu semnarea unui contract prin care medicul se obligă să lucreze în
spitalul respectiv o perioadă stabilită; înlesnirea participării la diverse
forme de pregătire în ţară sau străinătate, cu menţiunea revenirii la post;
colaborarea factorilor responsabili pentru crearea unui climat favorabil
stabilirii şi rămânerii pe o perioadă, cel puţin, a medicilor specialişti în
diferite spitale din ţară – pot fi câteva soluţii.
Chiar dacă discuţiile, comentariile şi mai
puţin soluţiile prezentate la dezbateri s-au concentrat asupra unor anumite
aspecte ce privesc rezidenţiatul, considerăm că e bine să vedem nu numai
problemele legate de migraţia medicilor ce transpar din intenţiile guvernului
român, ci şi alte câteva puncte dureroase: numărul de locuri de la facultăţile
de medicină vs. calitatea actului
didactic; disputa universitate de stat – universitate privată; diferenţele de
percepţie ale centrelor universitare în ce priveşte calitatea; sistemul de
predare/notare; lucrările de licenţă (plagiatul); tematica şi bibliografia
pentru rezidenţiat; neadaptarea unor cursuri la nivel de rezidenţi; lipsa de
interes faţă de studenţi/rezidenţi în unele clinici; neparticiparea rezidenţilor
dintr-o anumită specialitate la activităţile din programul de formare;
neincluderea rezidenţilor în echipele chirurgicale sau interzicerea de a
efectua unele manevre sau intervenţii.
Rezidentul
este un casnic al spitalului şi, după cum vom şti a-l înţelege şi omeni, aşa se
va forma.