În procesul de constatare a decesului, de
mii de ani, deviza a fost şi a rămas „precauţie“, iar „timpul“ unitatea de măsură.
Deşi medicii au ratat din când în când diagnosticul, greşeala lor a avut ca
urmare „scularea din morţi“, (încă) privită ca o minune. Pentru a fi siguri de
trecerea în nefiinţă, în Antichitate, grecii şi romanii puneau mortul în apă
sau îi tăiau un deget înainte de cremaţie şi îi pomeneau numele în timpul
ceremoniei de înmormântare. Din Evul Mediu, s-a folosit punerea unei oglinzii
sub nas, o procedură nu lipsită de rezultate fals pozitive. După descoperirea
funcţiei de pompă a inimii în secolul XVII, s-a practicat, în caz de incertitudine,
înţeparea inimii decedatului cu un ac ce avea în coadă un steguleţ, care, în
caz de activitate cardiacă ar fi trebuit să fluture. Au urmat şi alte proceduri
pentru a se putea diagnostica decesul cu mai multă certitudine: şocuri
electrice, înţeparea cu ace a palmelor şi plantelor, introducerea de substanţe
iritante în cavităţile nazale, arderea/rănirea unor părţi ale corpului etc.
Odată cu descoperirea stetoscopului în 1816, medicii au avut, în sfârşit, la îndemână
un instrument pentru a pune diagnosticul de moarte. Revoluţia tehnologică a
extins gama de mijloace pentru constatarea decesului (măsurarea temperaturii
corpului, examinarea retinei), dar şi pentru prelungirea vieţii în condiţii
artificiale, ceea ce a creat alte probleme de diagnostic şi a deschis calea
folosirii organelor pentru transplant în caz de deces.
„Moartea“ cărui organ este mai importantă în
stabilirea decesului: a inimii sau a creierului? Se poartă încă discuţii
aprinse şi unii experţi sunt de părere că diagnosticul de deces ar trebui pus
ca şi până acum, doar în cazul opririi activităţii cardiace, nu şi a celei
cerebrale, care ar fi fost introdusă doar ca să justifice prelevarea de organe
pentru transplant.
Definiţia morţii cunoaşte în medicină trei
dimensiuni. Moartea clinică este
atunci când se constată lipsa respiraţiei, pierderea conştienţei şi oprirea
circulaţiei sanguine. Mijloacele moderne de reanimare au făcut posibil ca
moartea clinică să fie reversibilă în anumite situaţii; dacă această stare
durează mai mult de patru-şase minute, se instalează moartea biologică, proces ireversibil. Se vorbeşte de moarte cerebrală în cazul încetării
funcţiilor vitale şi a activităţii creierului (în totalitate şi a măduvei spinării
– whole brain death); corpul nu mai
reacţionează la stimuli, reflexele pupilare la lumină sunt abolite, pe EEG nu
se mai înregistrează activitate electrică, vindecarea nu mai este posibilă şi,
fără ventilaţie, hrănire artificială, medicaţie şi îngrijire adecvată, corpul
nu mai poate fi menţinut în viaţă. În caz de moarte cerebrală (sau comă depăşită,
cum au numit-o medicii francezi în anii ’50), inima mai poate da semne de
activitate şi corpul poate fi pregătit pentru donarea de organe. Plecând de la
conceptul de comă depăşită, experţii de la Harvard au stabilit, în 1968,
criteriile pentru diagnosticul de moarte cerebrală. Pe lângă aceşti termeni, se
mai utilizează şi cel de moarte juridică,
în multe ţări asimilat cu cel de moarte cerebrală. Doar că se mai vorbeşte de
moarte juridică şi dacă o persoană este dată disparută timp îndelungat şi este ştearsă
din registrul civil.
În majoritatea ţărilor europene, printre
care şi Olanda, pentru stabilirea morţii cerebrale este aplicat conceptul whole brain death. Pentru diagnostic
sunt necesare:
– Stabilirea cauzei şi a gravităţii
leziunilor cerebrale, dar mai ales a faptului că leziunea nu se mai poate trata
sau că nu este reversibilă (cum poate fi cazul în hipotermie, intoxicaţii,
tulburări biochimice şi metabolice severe, hipotensiune, blocade neuromusculare);
– Examinarea clinică/neurologică pentru
stabilirea gradului de pierdere a conştienţei şi a reflexelor trunchiului
cerebral, dar şi cel al dependenţei respiratorii (în alte ţări – capacitatea
de a respira spontan);
– Efectuarea de investigaţii suplimentare, în
următoarea ordine: 1. EEG; 2. dacă traseul EEG este izoelectric, atunci se va
efectua testul de apnee (oprirea, după un anumit protocol, a respiraţiei
artificiale, pentru a verifica dacă există activitate respiratorie spontană);
3. dacă EEG sau testul de apnee nu se poate efectua, se indică angiografie
cerebrală (de preferinţă cu substracţie digitală). În comparaţie cu protocolul
olandez, în alte ţări din Uniunea Europeană investigaţiile suplimentare (nu întotdeauna
obligatorii) sunt EEG (cu excepţia Marii Britanii), testul de apnee (încadrat
la examene clinice/neurologie) şi angiografia (în Germania, Austria şi Slovacia
se utilizează Doppler transcranian) şi/sau potenţiale evocate (Belgia,
Germania, ţările din fosta Iugoslavie, Luxemburg şi Portugalia) şi/sau
scintigrafie (Germania, Grecia, Luxemburg, Elveţia).
– Pentru copiii cu vârsta sub 4 ani, se
indică repetarea atât a examenelor clinice/neurologie, cât şi a investigaţiilor
suplimentare (cu excepţia testului de apnee).
Stabilirea diagnosticului la o persoană care
a decedat acasă, în patul ei, nu pune, de obicei, probleme medicilor. Semnele
instalării morţii sunt binecunoscute şi vizibile într-o anumită ordine
cronologică. Pentru pacientul ţinut în viaţă artificial, se consideră că acesta
este decedat la cinci minute după oprirea respiraţiei artificiale. Timpul de aşteptare
de cinci minute este astăzi norma folosită în Olanda şi în Europa.
Moartea a fost şi va rămâne pentru profesoniştii
din sănătate un diagnostic ce lasă loc la multe interpretări prin implicaţiile
etice, juridice, culturale şi religioase. Dezvoltarea tehnicilor de transplant
de organe a reaprins discuţia despre „cât de mort este mortul“ şi se afirmă că
doar stabilirea calităţii de donator încă din timpul vieţii mai poate evita
faptul de a fi declarat mort înainte de vreme.
