Prima internare de urgenţă pe care a trebuit
să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic
specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în
cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a
devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte
dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi
auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de
a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat
soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă.
Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de
gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi
declinându-şi responsabilitatea în acest caz.
Deşi nu-l cunoscusem încă pe pacient, relatările
soţiei erau foarte sugestive pentru o simptomatologie psihotică, aşa că am
sunat eu însumi din nou la 112 şi la poliţie, solicitând verbal intervenţia de
urgenţă şi consimţind verbal să-mi asum responsabilitatea pentru aceasta.
Echipajele combinate s-au deplasat din nou, după o lungă perioadă, în care soţia
a aşteptat în faţa blocului, neavând curaj să intre în apartament. A urmat o
coadă de aşteptare la camera de gardă de la psihiatrie şi, în sfârşit,
internarea. În această perioadă, am stat mai tot timpul la telefon, încercând să
facilitez lucrurile. A fost un caz fericit: sub tratament, simptomele s-au
remis, iar eu l-am urmărit ulterior multă vreme, la cabinet. Între timp, a
emigrat, împreună cu soţia, şi îşi continuă îngrijirile în sistemul de
îngrijire psihiatrică al ţării de adopţie.
Majoritatea cazurilor de acest fel – am
întâlnit zeci – nu sunt însă deloc fericite. Îngrijirile psihiatrice de urgenţă
sunt acordate fie persoanelor cu un istoric psihiatric îndelungat şi cunoscut,
cu multe internări la activ, fie crizelor „spectaculoase“, precum cea descrisă
mai sus (cu detalii modificate pentru protejarea confidenţialităţii). Există
însă nenumărate cazuri, cu nimic mai puţin grave, când o tulburare psihică
distorsionează realitatea suficient de mult, încât cel afectat să nu fie în
stare să mai ia decizii responsabile pentru propria sănătate, dar în care
simptomele nu sunt suficient de zgomotoase şi periculoase încât să determine
intervenţia personalului de pe ambulanţă sau asistenţa poliţiei.
Pentru aceste cazuri, există un cadru
legislativ: Legea sănătăţii mintale a fost publicată în 2002, iar normele de
aplicare, în 2006. Ea permite ca familia, psihiatrul, medicul de familie sau
chiar autorităţile civile să poată scrie o solicitare de internare împotriva
voinţei bolnavului. Aceasta nu angajează în mare măsura responsabilitatea celui
care o face, pentru că decizia de internare e luată de psihiatrul de gardă de
la spital şi confirmată sau infirmată în termen de 72 de ore de o comisie
specială, cu notificarea parchetului. Ea ar trebui însă să-i oblige pe cei abilitaţi
să intervină în teritoriu şi să transporte pacientul până la camera de gardă.
Or, după cum toţi colegii mei o ştiu bine, în mult prea multe cazuri lucrul ăsta
pur şi simplu nu se întâmplă. Nici poliţia, nici echipajele de pe ambulanţe nu
par a fi familiarizate cu legea menţionată, iar aceasta nu îi obligă în mod
expres să intervină, decât în caz de pericol iminent. Marea lacună din normele
de aplicare este tocmai aceasta: nu se specifică cine şi cum ar trebui să
intervină. Mai ciudat este că nici profesioniştii din ambulatoriu nu se
prevalează de prevederile legii: foarte puţini psihiatri şi mult mai puţini
medici de familie sunt dispuşi să scrie o solicitare de internare nevoluntară.
Autorităţile civile nu o fac niciodată. Rămâne mereu sarcina familiei, într-un
moment în care aceasta nu ar trebui lăsată singură. Poate că o legislaţie asemănătoare
cu cea franceză, în care spitalizarea împotriva voinţei angajează simultan
responsabilitatea psihiatrului, a familiei şi a unui observator terţ, ar linişti
temerile profesioniştilor de a-şi face datoria.
O altă dificultate majoră este competenţa
celor ce intervin. Echipajul de pe salvare este în situaţia de a evalua
„pericolul iminent de vătămare asupra sa sau a celor din jur“ (art. 31 din
normele de aplicare). Cu excepţia cazurilor evidente (minoritare), evaluarea
gradului de pericol este un proces dificil, delicat şi înalt specializat. Nu văd
cine ar putea avea pretenţia ca un echipaj de urgenţă să aprecieze ad-hoc
discernământul şi autocontrolul unei persoane. Nu e, aşadar, normal să azvârlim
în cârca lui responsabilitatea eşecului de a acorda ajutorul potrivit. Aceeaşi
Lege a sănătăţii mintale prevede posibilitatea înfiinţării unor unităţi mobile
(art. 9 din normele de aplicare) şi a unor centre de intervenţie în criză, care
să includă personal calificat. Doar posibilitatea. Nu s-au înfiinţat însă nici
măcar structurile teritoriale obligatorii
prevăzute de lege (art. 6), ce ar fi trebuit să constituie structura de
rezistenţă a unei mult prea mult aşteptate psihiatrii comunitare. E greu de
crezut că Ministerul Sănătăţii, în condiţii de subfinanţare, va da curs unor
prevederi facultative în viitorul apropiat.
Avem, deci, obişnuitul statu-quo, ce include o psihiatrie înţepenită intra muros, un sistem arhaic şi nefuncţional de prim-ajutor în
urgenţele psihiatrice, îngrijiri insuficiente, inadecvate sau, cel mai adesea,
absente, pentru persoane aflate acut în mare dificultate, diluarea şi
difuziunea responsabilităţii în sistem, disperarea familiilor, ridicatul din
umeri, imposibilitatea de a calcula impactul şi costurile suportate de noi toţi.
