Dan…
ce îmi sugerează acest prenume? Rude, prieteni sau cunoştinţe? Cronologic,
primul Dan cunoscut de mine este vărul meu, Dan Basiliade, rudă de bună seamă.
Al doilea este Dan Finţescu, prieten din copilărie, fiul unui coleg de liceu al
tatălui meu la Liceul „Carol“ din Craiova. Al treilea este Dan Setlacec, fiul
preşedintelui consiliului legislativ al cărui subaltern este soţul verei tatălui
meu, Măgureanu, de la care am auzit, încă înainte de 1940, de Dan. Alţi Dani
cunoscuţi ulterior au fost Dan Gerota, cu care ne vom întâlni şi ulterior,
fiindu-ne coleg de serviciu, şi Dan Gavriliu, cunoscut chirurg al Bucureştilor.
Pe ambii i-am cunoscut pe când eram intern la secţia de ortopedie a spitalului
Floreasca, prin anii 1949–1950.
Am
mai auzit de Dan, în 1944, vara, în perioada de dinaintea lui 23 august când,
evacuat la Cătunu-Bujoreanca, sat situat pe şoseaua dintre Bucureşti şi Ploieşti,
tatăl meu, medic, având cunoscuţi pe profesorul Hortolomei şi pe conferenţiarul
Burghele printre chirurgii de la Colţea, le-a făcut o vizită la Ghergani-Răcari,
unde ei erau evacuaţi. Acolo a venit vorba şi de Dan.
Personal,
l-am cunoscut în februarie 1945, pe vremea când eram în anul I la Facultatea de
Medicină, unde el era deja preparator la Catedra de anatomie, la profesorul
Popa. Nu l-am avut direct mentor, dar am luat contact personal cu el la întâlnirile
de duminică după-amiaza la profesorul Popa, care locuia chiar în clădirea
facultăţii. Simpatia a fost imediată şi bilaterală. Viaţa ne-a despărţit
temporar, eu mi-am continuat stagiile de internat de ortopedie la Floreasca şi
Brâncovenesc, de chirurgie şi medicină sportivă, iar el a lucrat, după câte ştiu,
la spitalele Cantacuzino, Floreasca şi Filantropia, unde a fost puternic
impresionat de prof. Amza Jianu, dr. Olănescu şi dr. Marin Popescu-Urluieni. La
Floreasca i-a cunoscut pe Dan Gerota, Florian Mandache şi Silviu Carp, toţi
membri ai colectivului clinicii de chirurgie de sub conducerea prof. Traian
Nasta, nume mare în chirurgia epocii. Pe Marin Popescu îl menţiona mereu în legătură
cu chirurgia colonului, care l-a pasionat, dar care în anii ’40–’50 avea o
mortalitate extrem de mare. El a perfecţionat-o ulterior, reducând letalitatea în
zona minimă pentru epoca respectivă.
Ne-am
reîntâlnit în noiembrie 1950, când am fost numit preparator la Clinica
chirurgicală de la Colţea, sub conducerea prof. Nicolae Hortolomei, unul dintre
cei mai reputaţi chirurgi ai timpului. Dan era deja asistent al clinicii. Din
acel moment începe o colaborare şi se reînnoadă o prietenie care avea să dureze
până la moarte. Am vorbit la telefon ultima dată cu Dan cu două zile înaintea
decesului său. Primul contact profesional l-am avut într-o noapte, fiind de
gardă amândoi: a venit un caz de ulcer perforat cu simptomatologie tipică şi a
trebuit să intervenim de urgenţă, în doi, iar Dan mi-a dat mie locul
operatorului. El a făcut rahianestezia, iar eu intervenţia. Prima de acest fel
pentru mine.
Trebuie
să mărturisesc că atât Dan, cât şi eu am avut un noroc deosebit că prof.
Hortolomei ne-a reţinut în clinică. În primul rând, mediul profesional era
complet diferit în comparaţie cu standardele timpului. Profesorul avea o cu
totul altă viziune asupra chirurgiei, el pledând pentru o chirurgie fiziologică
şi strâns legată de biologicul pacientului şi nu numai de problemele de tehnică
propriu-zisă. În acest sens, înfiinţase un laborator de chirurgie experimentală,
în care unii dintre membrii clinicii executau atât experimente de fiziologie în
relaţie cu chirurgia, cât şi exerciţii cu diverse tehnici chirurgicale. În
acest laborator s-au exersat tehnici de chirurgie vasculară, cardiacă, iar eu
am făcut primele anestezii cu sisteme de circuit închis şi am executat primele
intubaţii ale traheii.
La
venirea mea în clinică, printre problemele principale erau chirurgia
hipertireozei, de care se ocupa mai ales dr. Juvara, şi chirurgia vasculară,
problemă care era delegată de profesor doctorului Ghiţescu. De asemenea, se făcuseră
şi pericardectomii ca preludiu la chirurgia cardiacă propriu-zisă. Pentru
atingerea acestor ţinte, profesorul Hortolomei a intuit că trebuia să rezolve o
altă problemă importantă, şi anume, anestezia, în modul în care era practicată în
Anglia şi Statele Unite. În acest scop adusese, cu ocazia unei călătorii în
SUA, un aparat modern de anestezie cu surse de gaze (N2O,
ciclopropan, eter etilic şi altele), trusa de intubaţie şi toate anexele
necesare, şi i-a însărcinat pe Dan şi pe un coleg de an al său, Traian Ştefănescu,
să-şi apropie tehnica anesteziei moderne. În acel moment am sosit eu în clinică,
iar profesorul a preferat să-mi transfere mie această sarcină. Adevărul este că
am colaborat de atunci cu Dan la rezolvarea problemei şi această colaborare a
stat la baza executării primelor intervenţii de chirurgie cardiacă pe cord închis,
în decembrie 1953, şi pe cord deschis sub hipotermie moderată în 1957–1958.
Prima
operaţie de divulsie digitală a valvei mitrale a fost executată de prof.
Hortolomei, prim ajutor fiind Dan. Tot în colaborare cu Dan am introdus şi
utilizarea curarei în anesteziologie. Toate aceste ţinte au fost cu greu atinse,
prin consultare de literatură de specialitate vestică interzisă în epocă.
Personal, a trebuit să învăţ limba rusă pentru a citi primele broşuri despre
anestezie ale lui Meşalkin din Moscova şi Grigoriev şi Anicikov din Leningrad.
În
anii ’50, Dan se afirmase imperios ca un chirurg talentat, activ atât în
chirurgia generală, cât şi în cea emergentă cardiacă. Tot în această perioadă a
fost amenajată, în cadrul clinicii de chirurgie, o secţie separată pentru
chirurgia cardiacă, cu sală proprie de operaţie, acest lucru fiind impus de
accidentele septice apărute la bolnavii cardiaci operaţi şi cazaţi împreună cu
bolnavii digestivi şi pulmonari în marile saloane ale clinicii. Tot aici
trebuie să menţionez şi apariţia în clinică a unui nou conferenţiar care l-a înlocuit
pe Cuti Juvara, mâna dreaptă a profesorului Hortolomei, spre marea dezamăgire a
profesorului şi a membrilor clinicii. A fost Voinea Marinescu, un medic
provenit de la secţia de chirurgie a spitalului din Târgovişte, unde lucrase cu
dr. Benone Georgescu, chirurg cunoscut aşa cum binecunoscuţi erau mai toţi
chirurgii din spitalele de provincie care făcuseră externat, internat şi
secundariat în centrele clinice mari din Bucureşti, Cluj sau Iaşi. Fusese la
Moscova, unde îşi făcuse doctoratul în chirurgie toracică. Spre norocul nostru,
nu a făcut schimbări de personal în clinică, în afară de îndepărtarea lui Cuti
Juvara pe care l-a numit şef la Spitalul Caritas, şi a profitat de pregătirea
fiecăruia dintre noi pentru a-şi atinge scopurile personale şi a se afirma în
chirurgia toraco-pulmonară şi apoi în cea cardiovasculară. Dar fiind secretar
al Academiei Române şi apoi ministru al sănătăţii, a fost de mare ajutor,
mijlocind dotarea clinicii cu cele necesare noilor preocupări. În acest mediu
ameliorat şi cu mijloacele necesare, s-au putut realiza primele intervenţii pe
cord deschis cu întreruperea temporară a circulaţiei sub hipotermie moderată
(1957–1958). Pentru realizarea acestui tip de intervenţie, colaborarea dintre
chirurg şi anestezist a trebuit să fie foarte strânsă, iar tehnica a fost
copiată după Bigelow (Canada), Swan (Denver, SUA) şi Derra (Germania). În 1958,
Derra a venit în România şi a făcut două intervenţii demonstrative, după ce Dan
reuşise să facă primele două cazuri. Ulterior, la Colţea, au fost executate
peste 130 de astfel de intervenţii.
Anul
1960 a fost unul crucial pentru clinica prof. Hortolomei: aceasta a fost mutată
într-un nou local, Spitalul Clinic Fundeni. Condiţiile, atât ca spaţiu, cât şi
ca dotări, erau superioare celor de la Colţea. Mutarea a coincis şi cu
revenirea în ţară a dr. Marian Ionescu, care fusese trimis de Voinea în SUA
pentru a se antrena în chirurgia cardiacă pe cord deschis sub circulaţie
extracorporală. Marian, Macu cum i se spunea familiar, provenea tot de la
Târgovişte şi era un medic cu bună pregătire profesională care ajunsese să stăpânească
foarte bine tehnicile chirurgiei cardiace. La venirea în Fundeni comandase întreaga
aparatură necesară unei bune desfăşurări a acestui nou tip de intervenţii.
Investiţia făcută era de neimaginat pentru perioada respectivă, dar a creat
condiţiile necesare. Abordarea acestui nou domeniu al chirurgiei a început bineînţeles
experimental, pe câini. Au fost executate intervenţii în normotermie, dar a
fost experimentată şi tehnica hipotermiei, care permite opriri circulatorii în jur de o oră. Dan a participat la
aceste experienţe din 1960 până în 1962, când tehnicile au fost introduse în
clinică.
Dan
a activat în domeniul chirurgiei cardiace până în 1964, timp în care a abordat
toată gama de intervenţii uzitate şi părea că aceasta va fi specializarea sa.
Dar n-a fost să fie, întrucât Voinea avea alte intenţii, voia să-l promoveze pe
Marian în noul domeniu, astfel că i-a dat acestuia conducerea sectorului de
chirurgie cardiacă, iar lui Dan cel de chirurgie generală. Aşa a trebuit să se
dedice chirurgiei generale în care a abordat o serie de domenii mai speciale,
cum ar fi: chirurgia glandei suprarenale, chirurgia colică etc. Principiul său
era acela de a oferi pacientului un maximum de şanse, să facă maximum posibil
chiar în faţa unor dificultăţi şi riscuri mai mari. Un lucru important pentru
evoluţia pacienţilor era faptul că nu traumatiza ţesuturile, opera precis,
rapid, didactic, fără a fi teatral. De obicei era ajutat de tinerii clinicii pe
care îi creştea în meserie. Nu monopoliza activitatea operatorie, aşa cum am
putut vedea la unii dintre chirurgii cu care am avut ocazia să colaborez.
Atmosfera în sala de operaţie era destinsă, din când în când profesorul îşi muştruluia
ajutoarele într-un mod mai glumeţ şi cu un vocabular pe care nu-l pot
reproduce, dar l-aş caracteriza ca buf, şi asta chiar în momentele mai dificile
ale intervenţiei. În relaţiile cu colaboratorii, cu subalternii şi personalul
clinicii era cât se poate de exigent, dar de obicei prietenos şi niciodată
grosolan sau insultător.
Era
un şef agreabil şi foarte iubit de colaboratori. Atunci când striga mai tare nu
avea o atitudine jignitoare.
A
plecat la pensie la scurt timp după împlinirea vârstei de 65 de ani. Toţi ne-am
întrebat de ce? Adevărul este că a avut o cauză medicală certă pe care a
tratat-o incomplet şi care a determinat întreaga sa suferinţă între 1988 şi
2009, ca pensionar. A rămas cu o pensie ridicol de mică pentru ceea ce a
reprezentat el pentru societatea românească. A fost o perioadă în care era în
reală dificultate financiară. Şi aşa a mai scris câteva volume, dintre care
cele privind istoria medicinii şi a chirurgiei sunt pătrunse de un real
patriotism şi de revoltă.
Pentru
mine, Dan a fost mai mult decât ceea ce se înţelege de obicei prin prieten. A
fost un însoţitor, un sfătuitor în profesie şi o legătură afectivă în ale vieţii.
Am rămas în legătură tot timpul, până în ultimele zile, şi am putut urmări
tragedia creată de pierderea progresivă atât a vederii, cât şi a auzului, fapt
ce l-a chinuit peste măsură. Nu a meritat o astfel de soartă. Dar îşi vor aduce
mereu aminte de el atât colegii, cât şi prietenii, precum şi mulţi bolnavi care
au beneficiat de profesionalismul său excepţional.
