Rând
pe rând, în timpul facultăţii, idolii mei au murit până n-a mai rămas (aproape)
niciunul. Au căzut ca Icar în mizerie din poziţia de autoritate cu care fuseseră
investiţi de mintea mea de cirac. Numele nu le voi spune. Pe multe am ales, sanitar,
să le uit. Mai bine să nu mai ştii de oamenii ale căror păcate a trebuit să le
speli din mintea ta ca să poţi persevera în ce ai ales să faci.
Nu
mă refer la medicina pe care am învăţat-o de la ei. Pentru asta păstrez onoare în
suflet tuturor şi fiecăruia. Dar boala lor morală n-am vrut să o iau asupra
mea. Idolii mei au murit şi aştept învierea morţilor. Pentru că, şi acesta este
un adevăr dur, suntem loviţi de o molimă. Molima medicinii româneşti nu are în
spate vreo ideologie. Gheena noastră are în spate doar oameni. Oameni care au
statuat un fel de a-şi face meseria cu aroganţă pur narcisistă, cu muşcatul la
os al vecinului şi cu ipocrizia falsei ascensiuni. Lupi în blană de oaie.
Glodul din sufletul lor a fost şi-a rămas un morb pe care caut să-l arunc cât
mai departe. Şi nu există alt antibiotic pentru el decât rândurile pe care le
scriu şi povestirile pe care le puteţi citi în paginile următoare.
Să zici că România, azi, nu mai are medici
buni ar fi o blasfemie. Să zici că nu mai există, azi, nume ca ale unui
Setlacec, Agrippa Ionescu, Pesamosca, Gavriliu şi alţii, şi alţii ar fi dovada
unei naive imbecilităţi. Astfel de oameni sunt puncte de lumină într-o
orbitoare mediocritate poleită cu doctorate luate la Mobutu, funcţii luate la
Barbut(u) şi, carnavalesc, pe cât de bârfite în breaslă, pe-atât de
necontestate. E ca şi cum am suferi de-o bizară ciupercă pe care, din ruşine
pastorală, refuzăm s-o ducem la doctor (culmea!) în timp ce ne scărpinăm, când
nu ne vede careva, cu violenţă şi vinovăţie. Când au fost arestaţi doctorii de
la Spitalul de Arşi, un coleg şi fost student al meu, care acum lucrează în
Germania, citind ce scriam despre situaţie, mi-a scris exasperat: „şi acum ai să-i
aperi? Te înţeleg, breasla e breaslă, dar chiar şi pe ei?“. Şi mă gândesc la
frumuseţea predicii de pe munte a lui Iisus şi la fragmentul „să nu daţi
câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare“.
Medicina
mea e o meserie sfântă, iar confraţi de-ai mei au dat-o la câini. Medicina mea
e mărgăritar. Colegi ai mei au aruncat-o înaintea porcilor. Voi de ce credeţi că
au plecat aproape jumătate dintre noi, mai ales tinerii, mai ales capabilii,
mai ales dornicii? Pentru că era sărăcie? Pentru că muream? Nu. Pentru că ei,
pentru că alţii au ştiut să păstreze moştenirea lor, şcoala medicală românească,
numele înaintaşilor şi linia regală a sănătăţii de la întâile ei descălecări.
Ce
facem noi astăzi, cu această colecţie de povestiri despre profesorul Dan
Setlacec şi altele care vor urma, este deshumarea unor valori aruncate la
groapa comună în timp ce pe soclul titanilor au urcat măscărici. Şoptit, e slovă
unanimă. Rostit în voce tare, puţini o spunem răspicat.
Ultimii
bătrâni pe care-i mai avem de Doamne-ajută se duc în tăcere şi, deja de ani de
zile, pe locul lor urcă noii ciocoi ai politichiei medicale. Înşelaţi ne-am lăsat,
otrăviţi ne-am lăsat şi în cot a ajuns să ne doară de menirea noastră. Ca să
supravieţuim trebuie să păstrăm ce au făcut Davila şi Cantacuzino, Marinescu şi
Minovici, Protici, Paulescu şi Parhon, Arseni, Setlacec şi Pesamosca, şi câţi şi
mai câţi – iertat să-mi fie dacă n-am să-i numesc. Ei sunt Profesorii şi învierea
lor o aştept.
Există
un „mai departe“ care va merge cu noi sau fără noi. Nu grija bolnavului. Va
exista mereu un om să aibă grijă de-un bolnav. Dar şcoala medicală? Tradiţia?
Câţi chirurgi vor spune mâine numele înaintaşului lor? Dar cardiologi?
Psihiatri? În agitaţia puerilă a istoriei recente ne-am terfelit în timp ce ni
s-au stins luminile minţii. Să ne aprindă, vă rog, cineva o lumânare.
