„Mai demult, acasă năşteau femeile!“. Aşa începeau
relatările femeilor din câteva sate transilvane în care am făcut cercetare în
urmă cu câţiva ani. Parcă oftau după un paradis pierdut.
Acum foarte mulţi ani am tresărit speriată la
gândul clonării… reacţia mea naturală a fost de respingere. În fapt, clonarea
nu este decât o mică rotiţă într-un angrenaj care ne îndepărtează pe zi ce
trece de natură şi de un mod de viaţă cât mai natural. Există astăzi şi o
tendinţă din ce în ce mai accentuată de a ne apropia de traiul natural de
odinioară, prin încercarea aproape disperată de a valoriza pozitiv sau numai
pozitiv mai multe aspecte ce ţin de trecut; o recuperare a unui savoir-faire, dar şi a unui savoir-vivre pe care le găsim mai mult în
amintirile părinţilor şi bunicilor noştri.
La ora actuală naşterea acasă este o utopie
pentru România, deşi dacă luăm în considerare puternicul avânt luat de
reinventarea tradiţiei poate că, totuşi, într-un viitor apropiat va exista
suficient lobby şi pentru asta.
Desigur, va trebui să reînvăţăm totul de la ţări precum Olanda sau SUA, întrucât
am întors spatele tuturor cunoştinţelor pe care mamele şi bunicile noastre ni
le-ar fi putut transmite. Mai putem lua aminte la poveştile a căror morală ne
spune că, da, se poate naşte şi acasă, natural, fără să te expui la riscuri
majore. Ba mai mult, aceste scurte istorii ne relatează că de fapt preferau să nască acasă chiar şi atunci
când li s-a cerut să nască la spital/maternitate.
Dar astăzi, confortul psihologic al naşterii
este dat de maternitatea spitalului şi nu de propria casă.
Într-o cercetare de etnologie privind genul în
comunitatea rurală am avut ocazia să obţin mai multe relatări despre naşterea
acasă, care s-a practicat în unele zone chiar până târziu în secolul trecut, în
anii ’70. Aceste interviuri au fost completate de altele efectuate în cadrul
unei alte cercetări privind percepţia lumii rurale despre sistemul medical
modern în perioada comunistă.
Într-o lume care astăzi fuge cu disperare de
orice durere, în care se apelează la medicaţie împotriva durerii, nu aş mai
putea crede sau susţine sub nicio formă naşterea naturală ca eveniment de
asumare conştientă a durerii pe principiul din trecut relatat de aproape toate
femeile intervievate în mediul rural.
Dincolo de biologic, naşterea este un
construct cultural. Naşterea naturală, aşa cum o prezintă interviurile, era
bine încadrată într-un sistem cultural în care diferite alte elemente concurau în
a „produce“ actul biosocial al naşterii: era la fel de important unde se naşte, cum se naşte, cu cine se
naşte şi cine era prezent la naştere.
Să scoţi din acest ansamblu doar modalitatea efectivă de naştere înseamnă să
pierzi sensul.
Să ceri astăzi femeilor citadine sau rurale să
nască natural pe principiul că aşa era pe vremuri, în ideea că ele trebuie să treacă prin acest supliciu când
în fond există şi alte posibilităţi, e prea mult. Modul de viaţă este astăzi cu
mult diferit de cel din trecut.
Problema biologică vine din partea condiţiei
fizice, întrucât siguranţa evenimentului este asigurată de nişte muşchi.
Datorită muncilor casnice din mediul rural, femeile aveau o condiţie fizică în
trecut mult superioară celei de astăzi.
Problema culturală este însă cea mai
complicată şi implică foarte multe aspecte.
Primul ar fi cunoaşterea posibilităţilor de a
avea urmaşi. Femeile interviurilor mele nu aveau cunostinţă de vreo altă metodă
posibilă la care ar fi putut apela. Mai mult, în propriul lor sistem – pentru că
vorbim de un sistem – copilul venea de la Dumnezeu. Acest lucru face ca, pe de
o parte, tot procesul să fie subsumat voinţei divine de unde şi ocultarea
actului în sine şi accentuarea planului simbolic, iar pe de altă parte oferă forţa morală necesară trecerii prin
acest supliciu. Avem aici un proces de iniţiere,
după cum încearcă să ne convingă şi comparaţia cu alte culturi în care statutul
de maturitate pentru genul feminin este dat de calitatea de mamă.
Apoi este vorba de rezistenţa şi atitudinea
faţă de durere. În acest sistem cultural, nu se pune problema evitării durerii.
Ea face parte din cotidian, este acceptată şi asumată ca element de bază al
existenţei înseşi şi se subscrie mentalităţii generale că lucrurile valoroase
se obţin cu efort.
Pentru naşterea în trecut se poate observa o
importanţă covârşitoare a locului
evenimentului şi care este de fapt parte a acestuia. Nu era totuna să naşti
acasă sau la maternitate. Mai mult, acest aspect era atât de important, încât,
după cum relatează, femeile, năşteau acasă, medicii veneau să verifice dacă
totul era în ordine şi apoi declarau oficial că naşterea a avut loc la
maternitate (sală de naşteri) şi aşa toată lumea era mulţumită.
Dar de ce insistau toate aceste femei să nască
acasă la ele? Pentru că numai ele puteau să facă asta şi, în consecinţă, era un
fapt bine încadrat în sarcinile de gen, după cum relatează chiar ele: „A femeii
i să facă!”. Important este şi că tot lexicul folosit în a descrie naşterea
face trimitere la femeie ca parte activă în proces (fără ea nu se poate) şi la
naştere ca la o sarcină alături de celelalte în gospodărie: să gătească, să facă
curat etc. De aceea, durerile sunt numite „munci“, iar acţiunea este desemnată
prin verbul „a face“. La spital se pierdeau ambele sensuri, şi cel de muncă şi cel de a face, întrucât reprezentanţii sistemului medical preluau ei
conducerea desfăşurării naşterii, toate acestea venind pe un fond ancestral de
neîncredere în sistemul medical în general. În plus, erau într-un loc străin,
populat de persoane străine, care le tratau pe ele, cele care urmau să nască,
cu deferenţă şi cu o autoritate care o uzurpa pe cea proprie. În consecinţă,
femeile aveau de luptat pe două planuri: cel al uzurpării propriei autorităţi în
domeniu (al iniţierii ratate), dar şi al planului simbolic, întrucât multe
din riturile practicate imediat după naştere nu mai puteau fi efectuate.
Termenul de „acasă“ are în mare măsură o conotaţie
simbolică în sensul că nu este vorba despre acasă ad litteram, ci asta poate însemna în şură, pe câmp, în grădină
etc. Termenul face referire în special la interiorul unui sistem cultural în
care parturienta se simte acasă şi
implicit ocrotită, dar şi puternică. Mai mult, asta înseamnă să naşti natural,
nu numai procesul în sine, ci şi faptul că se defăşoară într-un loc
natural.
Mutarea naşterii de acasă la maternitate a
produs o mare ruptură în universul feminin şi al înţelegerii acestuia asupra rostului ca element definitoriu al
comunităţii rurale. La un meta-nivel, această mutare a contaminat şi poate
chiar a schimbat de fapt statutul naşterii
dintr-unul de act natural şi normal într-unul de boală. Deşi astăzi problema se
pune în a alege între diverse tipuri de naştere care presupun apelarea în mai
mare sau mai mică măsură la tehnologiile din domeniu, adevărata problemă care
trebuie pusă este cine naşte şi
implicit unde naşte. Aproape niciuna
din femeile care au născut la maternitate nu doreşte să relateze experienţa naşterii,
oricât de mult am insistat; nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul femeilor
care au născut acasă. În cel de-al doilea caz, detaliile nu lipsesc şi
atitudinea este mai relaxată.
Dacă dorim să ne întoarcem către naşterea naturală,
trebuie să ne întoarcem cu totul privirea, către întreg contextul ei de desfăşurare.
Şi apoi, de ce ne-am opri doar la un moment
din trecut? De ce să nu mergem şi mai mult în timp, la perioada în care naşterea
era un eveniment al cuplului. Înţelegând prin asta pur şi simplu ne-excluderea
tatălui din proces.
Zice că era o femeie aici în sat şi bărbatu-său
era cu cosaşii la coasă. Şi iel gânea: „Ce nu mai vine muierea asta cu prânzu’?“
Ea făcu şcopilu’ţ, îl învăli, îl spălă, făcu o foaie de laşcă, şi asta nu-i
minciună! Făcu lapte cu laşca aia şi s-o
dus la bărbat la coasă. Şi erau acolo şi alţi bărbaţi de-i ajutau la bărbat. „Da’ ce făcuşi tu muiere de ţi-o luat atât să
aduci prânzul?“ „Păi până făcui şcopilulţ, până moşii…“ Şi atunci se uită bărbatu’
la ea şi văzu că nu mai avea burtă. Da. Da. Aşa era femeile atunci. (femeie, născută în
1941)
