Din nefericire, DZ se asociază frecvent și cu depresia. Prevalenţa depresiei este ridicată în această tulburare, ajungând la aproximativ 9,3%, conform literaturii de specialitate. Din punct de vedere fiziopatologic, explicaţia ar fi aceea că în ambele afecţiuni nivelul cortizolului plasmatic este crescut, substanţa este luată în calcul ca fiind unul dintre factorii etiopatogenici ai depresiei. În DZ, cortizolul plasmatic determină un control deficitar al glicemiei şi, implicit, o evoluţie nefavorabilă a bolii.
Interacţiunea dintre diabetul zaharat şi depresie este complexă şi bidirecţională: boala fizică cronică poate predispune la producerea şi agravarea tulburării depresive şi invers. Se poate intra într-un cerc vicios, în care deprecierea fizică provoacă depresia, care la rândul său poate adăuga la invaliditatea condiţiei originare (6). Depresia determină scăderea controlului glicemiei chiar în prezenţa unei scheme terapeutice corecte. Pe de altă parte, hiperglicemia scade probabilitatea recuperării în cursul tratamentului depresiei şi creşte probabilitatea recurenţelor (7).
Depresia reprezenta în 2004 a treia cauză de dizabilitate la nivel mondial, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că depresia se va situa pe locul doi în anul 2020 (8). Este o tulburare afectivă subdiagnosticată, ca urmare a adresabilităţii reduse la medicul specialist, stările nefiind recunoscute ca având semnificaţie patologică. Depresia este o afecţiune cu evoluţie îndelungată, de tip cronic, care, odată diagnosticată, necesită tratament îndelungat, ca orice afecţiune somatică. În depresie există afectare la nivelul amigdalei, al cortexului prefrontal, al hipocampului. Hipocampul este locul principal al neurogenezei şi partea din sistemul limbic responsabilă pentru controlul afectivităţii, memorării şi învăţării (9). În depresie se estimează reducerea volumului hipocampului cu 10–20%.
Cortexul prefrontal scade şi el ca volum, prin moarte neuronală. El este implicat în memoria de scurtă durată şi în luarea deciziilor. De aceea, în depresie întâlnim, alături de tristeţe marcată și anhedonie, afectare cognitivă şi bradipsihie. În acest context, pacienţii vârstnici cu DZ tip 2 pot dezvolta tulburări cognitive atât prin deteriorarea cognitivă propriu-zisă, cât și prin asocierea depresiei.

 

Perturbările neuropsihologice produse în cazul depresiei ar putea fi incluse în următoarele sfere:

• emoţională – include dispoziţia depresivă, ideile congruente cu starea afectivă; inutilitatea, incurabilitatea, culpabilitatea se adaugă anhedoniei, anxietăţii;  
• motivaţională – include oboseală precoce instalată, apatie, scăderea energiei vitale şi a randamentului;
• comportamentală – este ceea ce observă anturajul; retragerea din relaţiile familiale şi socială, demisia profesională, tendinţa la izolare cu neimplicarea în activităţile curente. Iniţierea oricărei acţiuni este un act ce necesită un mare consum de energie și se efectuează cu mare efort de voinţă.
• cognitivă – performanţe scăzute la testele de memorie (fixare), concentrarea atenţiei şi a funcţiilor executive, performanţe profesionale scăzute.