Durerea, din punct de vedere evoluționist, are un rol adaptativ, fiind de cele mai multe ori un semnal de alarmă esențial pentru a menține integritatea fizică a organismului în condițiile dezvoltării unui proces patologic. Acest semnal de alarmă are și rol de protecție, în vederea luării unor măsuri de înlăturare a stimulului noxă.
    Diversitatea situațiilor generatoare de durere și trăirea diferită a senzației au condus la definirea durerii ca o experiență subiectivă senzorială și emoțională multidimensională, ce poate să implice factori fizici, chimici, psihici, sociali și culturali.
    Tot mai multe voci critică vehement etichetarea durerii la care nu se poate decela un substrat organic, traumatic, infecțios, ca durere psihogenă. Eticheta de psihogen pune problema veridicității simptomelor descrise de pacient, a acceptării existenței unor dureri reale și închipuite. În acest caz, dihotomia organic-psihogen nu numai că nu este operațională, dar are și efecte negative asupra persoanelor în cauză. Atunci când nu pot fi puși în evidență factori obiectivabili în etiologia durerii, se recomandă utilizarea termenului de sindrom idiopatic de durere. Această denumire înlătură riscul ca unii pacienți să fie considerați credibili, cu dureri reale, prin urmare au nevoie de tratament, în timp ce alți pacienți să fie percepuți ca bolnavi cu simptomatologie dureroasă imaginată, deci conduita terapeutică să fie diferită.
    Teoria porții de control elaborată de Melzack și Wall (1) explică durerea printr-un mecanism psihoneurofiziologic. Conform acestei teorii, durerea este percepută ca senzație datorită unui mecanism fiziologic, mecanism central și mecanism psihic. Localizarea porții de control se situează în segmentul spinal, la nivelul substanței gelatinoase Rolando. Substanța gelatinoasă funcționează ca o poartă de control, al cărei mecanism este modulat de gradul de activare a fibrelor A-alfa și beta (fibre groase și rapide) și al fibrelor A-delta și C (fibre subțiri și lente). Echilibrul între activarea fibrelor groase și subțiri reglează închiderea, respectiv deschiderea porții. Factorii psihici au funcții de mediere în poziția porții, respectiv în percepția durerii. Unii factorii au rolul de a „deschide poarta”, alții de a o „închide”.
    Factorii care „deschid poarta” sunt:  condiții fizice, fiziologice – extinderea rănii, tipul de rană, hiperactivarea fiziologică; condiții emoționale – anxietate, depresie, îngrijorare, stres; condiții mentale – focalizare pe durere, expectanțe negative, implicare redusă în activități, plictiseală.
    Factori care „închid poarta”: condiții fizice, fiziologice – medicație, contrastimulare, acupunctură, masaj; condiții emoționale – optimism, odihnă, afectivitate pozitivă; condiții mentale – relaxare, distragerea atenției, expectanțe pozitive, focalizare pe
alte activități.
    Prin propunerea unui mecanism psihofiziologic, teoria porții de control depășește limitele modelului dualist-biomedical al durerii și dihotomia clasică psihic-fizic, respectiv durere organică vs. durere psihogenă, iar noile cercetări arată că principiile propuse de această teorie au trecut testul timpului (2). Experiența durerii este modelată de o multitudine de factori, de la aspectele biologice ale bolii la aspecte psihologice și contextul social. Pentru o înțelegere cuprinzătoare a experienței durerii, trebuie luați în considerare toți acești factori și interacțiunea dintre ei.
    Modelul biopsihosocial propune integrarea aspectelor somatice și psihologice în contextul social al pacientului (3). În acest context, intervențiile psihologice s-au dovedit eficiente în reducerea durerii, acestea fiind complementare tratamentului medical (4). Factorii psihologici sunt cunoscuți pentru contribuția adusă la tranziția de la durerea acută la durerea cronică. Experiențele anterioare pot modela procesarea atențională a durerii, de exemplu, expunerea la o durere postoperatorie acută poate duce la modificări în modul în care este percepută pe viitor durerea (5).
    Diferite mecanisme cognitive sunt implicate mai departe pentru a da un înțeles durerii. De exemplu, interpretarea negativă a durerii poate influența modul în care este trăită durerea la nivel subiectiv. Anumite atitudini sau credințe pot avea un impact asupra experienței dureroase. Există o serie de atitudini ale pacientului care pot influența în mod negativ recuperarea după o experiență dureroasă: ideea că dacă ceva doare acesta este dăunător pentru corp; ideea că dacă ceva doare activitatea curentă trebuie încetată; ideea că odihna este cea mai bună metodă de recuperare în urma unei experiențe dureroase (6). S-a observat faptul că atitudinile negative asupra durerii se asociază cu o funcționare psihologică mai precară și cu activitate fizică mai scăzută, pe când atitudinile pozitive sunt asociate cu apelarea la servicii medicale pentru tratarea durerii și o implicare mai crescută în comportamente care pot reduce durerea (7). Un alt aspect important sunt așteptările legate de durere. Așteptările în materie de durată, calitate și intensitate a durerii influențează modul în care o persoană percepe durerea. Așteptările realiste ale pacientului asupra unei experiențe dureroase pot duce la un impact pozitiv asupra percepției durerii, ce poate avea mai departe efecte benefice asupra recuperării (8). Astfel, este important ca înaintea unei intervenții dureroase pacientul să primească informații care să îl ajute să înțeleagă la ce ar trebui să se aștepte în ceea ce privește durerea. Un alt aspect relevant din punct de vedere cognitiv în percepția durerii este catastrofarea; aceasta reprezintă o tendință exagerată de a evalua durerea în mod negativ. Aceasta are o serie de consecințe dăunătoare asupra experienței durerii, cum ar fi o intensitate mai ridicată, stres mai ridicat, dizabilitate sau folosirea mai frecventă a
analgezicelor (9).
    Durerea are un impact important și asupra emoțiilor. Ea generează diferite reacții emoționale (anxietate, depresie, frică, vinovăție etc.). Depresia este, de exemplu, asociată cu o intensitate mai ridicată a durerii – cu cât crește expunerea la durere, cu atât crește riscul pentru
depresie (10).
    Expunerea la durere cronică duce la construirea unor metode de a face față situației, care pot fi adaptative, benefice sau non-adaptative, dăunătoare (10).
    Un management eficient al durerii se poate realiza dacă personalul medical cunoaște rolul pe care factorii psihologici îl joacă în apariția și menținerea durerii. Societatea americană pentru durere recomandă o abordare multidisciplinară în gestionarea durerii cronice, iar intervențiile psihologice pot avea un impact în reducerea acesteia.