Durerea reprezintă un fenomen complex multidimensional din punct de vedere medical, semantic și neuropsihologic. Factorul medical implică existența unei experiențe neplăcute senzoriale sau emoționale, asociată cu o leziune tisulară actuală. Valoarea semantică a durerii are o semnificație de tristețe și suferință morală. Impactul neuropsihologic se referă la durerea legată de noțiunea de nocicepție. Durerea este principalul motiv de prezentare la medic în Europa – afectează unul din cinci adulți, respectiv aproximativ 75 de milioane de oameni. (1)
    Episoadele dureroase fac parte din ciclul vieții și reprezintă un simptom important al bolilor. Durerea are impact asupra unei persoane la mai multe niveluri: suferință senzorială și fizică, la nivel personal, psihologic și financiar.
    În funcție de durata simptomatologiei, durerea se împarte în două categorii: durere acută și durere cronică. Durerea acută surprinde, este nouă, severă, continuă, alarmantă, iar în anamneza pacientului se pot identifica antecedente heredocolaterale similare. Durerea cronică este repetabilă, cunoscută, de intensitate mai scăzută, cu o durată variabilă și distribuție difuză. Durerea cronică poate fi prevenită sau evitată datorită faptului că există factori declanșatori identificabili.
    În funcție de regiunea anatomică afectată, putem întâlni diverse tipuri de durere în sfera ORL: în patologia rino-sinusală, în patologia faringo-laringiană, în patologia otologică, în patologia cervicală,
nevralgii cranio-faciale, glosodinie și algii postoperatorii.

Durerea în patologia rino-sinusală

    Durerea acută rino-sinusală poate apărea în afecțiuni ale piramidei nazale, ale foselor nazale sau ale sinusurilor paranazale.
    Simptomatologia dureroasă în cazul implicării piramidei nazale poate apărea în cazul unor afecțiuni variate, precum: procese infecto-inflamatorii (foliculite, pericondrită recidivantă etc.), leziuni traumatice locoregionale (hematoame, fracturile piramidei nazale, plăgi etc.).

    Durerea întâlnită la nivelul foselor nazale poate indica prezența unor patologii diverse: afecțiuni infecto-inflamatorii (foliculite, furunculoză, fisuri și ulcere narinare, herpes, pericondrită), leziuni traumatice (hematoame, plăgi, fracturi ale septului nazal).
    Stimularea mucoasei rino-sinusale cu producerea consecutivă a durerii se poate realiza prin trei mecanisme: termic (aer condiționat, temperaturi extreme), mecanic (variante anatomice) sau chimic (iritanți, poluare etc.).
    Zonele rino-sinusale cele mai „sensibile” sunt reprezentate de: cornetele nazale, ostium-urile naturale de drenaj ale sinusurilor paranazale și septul nazal. Este important de menționat că mucoasa care tapetează sinusurile paranazale are o sensibilitate dureroasă scăzută. Acest aspect poate explica de ce, deși foarte frecvent incriminată, cefaleea nu este un simptom caracteristic rinosinuzitelor cronice, ea survenind de obicei în contextul afecțiunilor inflamator-infecțioase acute rino-sinusale.

Durerea din rinosinuzite

    Rinosinuzita este o entitate clinică de etiologie multifactorială ce implică un răspuns inflamator al mucoasei nazale și al sinusurilor paranazale, cu evoluție acută sau cronică. Diagnosticul de rinosinuzită se stabilește pe baza unor criterii clinice și paraclinice (2). Criteriile clinice pot fi împărțite în semne majore sau minore. Semne majore de rinosinuzită: durere, senzație de plenitudine sau presiune facială, obstrucție nazală, rinoree anterioară sau posterioară, hiposmie/anosmie, febră (în cazul rinosinuzitelor acute). Semne minore de rinosinuzită: cefalee, febră (în alte circumstanțe decât rinosinuzita acută), halitoză, oboseală, dureri dentare, tuse, otalgie sau senzație de presiune auriculară.
    În general, diagnosticul de rinosinuzită acută se stabilește clinic, pe baza simptomatologiei. În cazul rinosinuzitelor cronice, sunt necesare investigații paraclinice suplimentare pentru susținerea diagnosticului, precum: examenul endoscopic nazal, examen micobacteriologic al exsudatului nazal, examen CT/IRM cranio-facial.
    Durerea, prin localizarea sa, ne poate oferi un indiciu asupra sinusurilor afectate (tabelul 1). Totuși, unele studii au arătat o slabă corelare între localizarea durerii faciale și afectarea rino-sinusală demonstrată computer-tomografic.
    Conform criteriilor indicate de International Headache Society (IHS) (3), există anumite criterii care trebuie îndeplinite pentru ca cefaleea să fie atribuită prezenței unei rinosinuzite: este o rinosinuzită acută (rinosinuzita cronică nu este validată drept cauză de cefalee, cu excepția cazurilor de reacutizare); se vizualizează secreții purulente la nivelul foselor nazale, însoțite de obstrucție nazală, hiposmie sau anosmie; examenele imagistice (CT +/- IRM) și alte explorări paraclinice sunt sugestive pentru diagnosticul de rinosinuzită.
    Cea mai frecventă etiologie a rinosinuzitei acute este cea virală. În general, tratamentul rinosinuzitei acute este simptomatic și constă în administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene sistemice sau antialgice timp de șapte-zece zile, antiinflamatoare steroidiene topice/sistemice, decongestionante nazale, lavaj nazal cu soluții saline și eventual antihistaminice când se bănuiește etiologia alergică.
    În formele complicate sau în cazul eșecului tratamentului medicamentos, se poate recurge la tratamentul chirurgical al afecțiunii acute rino-sinusale. Se recomandă administrarea antibioticoterapiei doar în caz de persistență sau agravare a simptomatologiei, timp de 10–14 zile. (2) Antibioticoterapia este inițiată, de obicei, empiric. Totuși, se recomandă efectuarea antibiogramei în vederea stabilirii tratamentului antibiotic optim. Se poate aplica principiul „dezescaladării”, cu prelevarea exsudatului nazal înainte de terapia cu antibiotic cu spectru larg și schimbarea ulterioară a antibioticului, conform rezultatului antibiogramei.

Durerea în contextul existenței unor variante anatomice rino-sinusale

    Variantele anatomice rino-sinusale care pot fi cauze declanșatorii ale durerilor rino-sinusale sunt reprezentate de: creste septale în contact septo-turbinar, pneumatizări ale cornetelor nazale (concha bullosa), pneumatizări ale apofizei unciforme, celulei agger nasi sau ale bulei etmoidale. (4)
    Tratamentul poate fi chirurgical, cu îndepărtarea cauzei, sau simptomatic, prin administrarea de antialgice sau antiinflamatorii nesteroidiene și neurotrofice.
    Un studiu efectuat de Chow și colab. la pacienții cu dureri faciale de origine rinologică, excluzând pacienții cu rinosinuzită acută sau cronică, polipoză nazală sau tumori rino-sinusale, a identificat prezența unor anomalii anatomice (creste septale) sau chiste de retenție endosinusale. Majoritatea pacienților au prezentat ameliorări simptomatice semnificative după tratamentul chirurgical. (5)
    În cadrul unui studiu clinic efectuat pe 101 pacienți cu dureri faciale fără simptomatologie rino-sinusală specifică care nu răspund la tratamentele antialgice obișnuite, au fost identificate, cu ajutorul examenului endoscopic nazal sau al imagisticii cranio-faciale, variații anatomice rino-sinusale sau inflamații fruste clinic ale mucoasei rino-sinusale. (6)

Durere rino-sinusală vs. migrenă

    Migrena este o afecțiune clinică subdiagnosticată. Migrena clasică este caracterizată prin atacuri dureroase episodice unilaterale, asociate cu greață, fotofobie sau sensibilitate la zgomot sau la mișcările capului. Studiile efectuate în ultimii ani au identificat și forme atipice de migrenă, cu simptome minore de cefalee, dar cu prezența altor manifestări: vertij, amețeală, otalgie, senzație de presiune facială (40% din pacienți), tinitus, hipoacuzie fluctuentă.
    Un studiu prospectiv multicentric observațional a analizat un lot de 2.991 de pacienți cu presupuse dureri rino-sinusale, fie autodiagnosticate, fie cu diagnostic clinic de rinosinuzită, folosind criteriile International Headache Society. Conform rezultatelor studiului, aproximativ 80% din
pacienți au, de fapt, migrene. (7)
    Tratamentul migrenei este complex,
cu recomandări terapeutice multiple (tabelul 2) (8).
    Consensul internațional al specialiștilor din ORL, neurologie și alergologie care au investigat și tratat durerea facială și sinusală recomandă utilizarea tuturor metodelor diagnostice pentru a determina etiologia cefaleei – neurologică (migrenă) sau rino-sinusală –, deoarece un diagnostic incorect determină erori terapeutice și prognostic nefavorabil. (9)
    Trebuie reținut că, în cele mai multe cazuri, pacienții cu rinosinuzită nu prezintă cefalee, precum și că nu orice durere de cap este de origine rino-sinusală.

Durerea acută faringo-laringiană
Durerea acută faringiană și parafaringiană

    Durerea acută faringiană și parafaringiană apare, de obicei, în contextul faringoamigdalitelor și al complicațiilor locale ale acestora. Alte situații în care apare acest tip de durere includ: epiglotitele, abcesul retrofaringian, leziunile traumatice faringo-laringo-traheale, prezența corpilor străini faringieni.
    Corpii străini faringieni pot fi endogeni (litiază amigdaliană) sau exogeni (animați sau inerți). Simptomatologia dureroasă poate apărea ca o senzație de înțepătură, accentuată la fiecare deglutiție, fiind însoțită de odinofagie.
    Durerea din cadrul traumatismelor faringelui apare în contextul unor plăgi și traumatisme faciale, mai frecvent la copiii mici, fiind intensă. Durerea în arsurile faringelui este vie și se atenuează treptat, în funcție de gradul arsurii.
    Flegmoanele lojei amigdaliene se caracterizează prin odinofagie intensă, mai accentuată unilateral, cu disfagie, stare generală alterată, sialoree, adenopatie laterocervicală. Tratamentul este medical – antibiotic, antiinflamator steroidian, antialgic, antitermic și chirurgical, cu incizia și drenajul colecției purulente periamigdaliene.
    Supurațiile laterofaringiene reprezintă complicațiile anginelor, supurațiilor periamigdaliene sau infecțiilor dentare. Durerea este intensă în regiunea ganglionilor cervicali subangulomandibulari, a mușchiului sternocleidomastoidian, însoțită de disfagie, torticolis și alterarea stării generale. Tratamentul este medical, cu administrarea de substanțe dezinfectante orofaringiene, antiinflamatoare nesteroidiene și steroidiene, antipiretice și tratament chirurgical în faza de colecție, cu incizia și drenajul abcesului.
    Supurațiile retrofaringiene reprezintă supurația ganglionilor retrofaringieni Gillette și a țesutului conjunctiv lax din spațiul retrofaringian. Simptomatologia diferă în funcție de vârsta la care apare (adenoflegmonul sugarului și copilului sau adenoflegmonul adultului) și se manifestă prin disfagie dureroasă, intensă, cu dispnee, febră și stare generală alterată. Tratamentul este chirurgical, cu deschiderea abcesului în extremă urgență.
    Periamigdalita linguală flegmonoasă reprezintă extinderea inflamației de la amigdala linguală la țesutul celular lax din spațiul gloso-epiglotic, cu debut brusc. Se caracterizează prin odinofagie intensă cu otalgie reflexă, disfagie, stare generală alterată. Tratamentul este medical (antibiotico-corticoterapie parenterală, antiseptic topic, antialgice, antitermice) și chirurgical în faza de colectare a abcesului.

Durerea acută laringiană

    Apare cel mai frecvent în cazul existenței laringitei acute, cu etiologie predominant virală (virusuri gripale și paragripale și rinovirus) (10). Este posibilă și incriminarea agenților etiopatogenici bacterieni:
Moraxella catarrhalis, Haemophilus influenzae, Streptococcus pneumoniae (11), uneori Chlamydia pneumoniae (12).
    Simptomatologia este caracterizată prin apariția disfoniei și durerii la nivelul laringelui sau prin crize de tuse. Tratamentul este, de principiu, simptomatic și constă în administrarea sistemică a medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene sau steroidiene și tratament inhalator cu aerosoli (dexametazonă, acetilcisteină etc.), conform recomandărilor ghidului American
Academy of Otolaryngology – Head and Neck Surgery. (13)
    În cazul persistenței simptomatologiei în ciuda tratamentului medical corect instituit, se poate lua în calcul suprainfecția bacteriană și se recomandă administrarea tratamentului antibiotic cu azitromicină, doxiciclină, levofloxacină, gatifloxacină sau moxifloxacină. (14)

Durerea în patologia otologică

    Durerea acută auriculară poate fi de două tipuri: otodinie (leziunea primară este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau otalgie (durere reflexă, iradiată la nivelul urechii).
    Otodinia poate apărea în cazul afecțiunilor urechii medii sau externe. Afecțiuni ale urechii externe: infecții virale (zona zoster, Herpes simplex), bacteriene (furunculul conductului auditiv extern, otită externă malignă, pericondrită recidivantă), celulită, leziuni traumatice, leziuni termice (degerături, arsuri). Afecțiuni ale urechii medii: otită medie supurată acută, disfuncție tubară complicată cu otită seroasă acută, otomastoidită acută, otita seroasă din
barotraumă.
    Durerea iradiată la nivelul urechii, otalgia, apare în afecțiuni ale organelor adiacente: leziuni dentare, angine, amigdalită linguală, abces peritonsilar, dureri ale articulației temporo-mandibulare, tiroidite sau parotidite, nevralgii de laringeu superior, glosofaringian sau suboccipital. În aceste cazuri, ameliorarea sau dispariția durerii auriculare se realizează prin tratamentul afecțiunii cauzale. Uneori, tumorile maligne oro- și hipofaringiene pot determina dureri iradiate otic, rebele la tratamentul antialgic și antiinflamator uzual.
    Tratamentul durerii acute auriculare în cazul afecțiunilor inflamatorii ale urechii externe constă în administrarea topică de substanțe antiseptice (betadină, rivanol etc.) dublată de toaletă locală prin aspirație, precum și administrarea de substanțe antiinflamatoare sau antialgice topice și/sau sistemice. Tratamentul etiologic (antibiotic sau antimicotic) trebuie individualizat în cazul fiecărui pacient, în funcție de aspectul clinic și de evoluția afecțiunii. În cazuri selecționate, se impune efectuarea tratamentului chirurgical.
    În cazul otitelor medii acute, etiologia virală este implicată la 45–70% din pacienți. Etiologia bacteriană este diversă: Streptococcus pneumoniae (25–50%), Haemophilus influenzae (15–30%), Moraxella catarrhalis (3–20%), Streptococcus pyogenes (2%), Staphylococcus aureus (1%). În 16–28,5% din cazuri, etiologia este incertă și nu se poate identifica prezența unui
microorganism implicat în apariția leziunilor urechii medii. (15)
    Studiile efectuate la pacienții cu otite medii au relevat că aproximativ 50% din otite se remit spontan, în absența tratamentului, astfel încât orice agent medicamentos utilizat va fi eficient (10). În cazul în care simptomatologia este de intensitate ușoară sau moderată, se recomandă tratament suportiv și reevaluare la două-trei zile (15). Obiectivele terapeutice sunt: ameliorarea durerii, prevenirea scăderii auzului și prevenirea apariției otomastoiditei, complicație care poate apărea la aproximativ unul din 400 de copii cu otită medie acută. (16, 17)

Durerea acută cervicală

    Durerea acută cervicală poate fi împărțită în funcție de localizarea topografică a sediului acesteia.
    Durerea cervicală anterioară poate apărea în afecțiuni ale glandei tiroide, abces de triunghi cervical anterior, sindrom de os hioid, leziuni traumatice, esofagite sau cancer esofagian. Durerea poate iradia la nivelul zonei mediocervicale în cazul patologiilor organelor de proximitate – cord, vase mari, mediastin, pulmon.
    Durerea cervicală laterală apare în afecțiuni ale glandelor parotide, ganglionilor laterocervicali (limfadenită cervicală), supurații laterofaringiene, afecțiuni ale mușchiului sternocleidomastoidian sau trapez, chisturi laterocervicale infectate. Pot exista dureri iradiate la nivelul zonei laterocervicale, de exemplu în cazul infarctului miocardic acut, pericarditei acute sau anevrismului disecant de aortă.
    Durerea cervicală posterioară apare într-o serie de afecțiuni: inflamatorii (meningite și meningism, osteoartrită cervicală, osteomielită, miozită cervicală), afecțiuni ale discurilor vertebrale, subluxație
atlanto-axială, nevralgie occipitală, traumatisme locoregionale.

Nevralgiile cranio-faciale

    Termenul de „nevralgie” definește prezența unui fenomen dureros, care apare secundar iritației fibrelor senzitive sau a ganglionului senzitiv de pe traiectul unui nerv.
    Clasificarea clinică a nevralgiilor se realizează astfel: nevralgii esențiale, caracterizate prin apariția unor paroxisme dureroase în absența unei patologii infecto-inflamatorii sau tumorale locoregionale, și nevralgii secundare, caracterizate prin existența unui fond dureros permanent în contextul unor infecții, inflamații sau tumori cranio-cervico-faciale.
    Tratamentul simptomatic al afecțiunilor inflamatorii se realizează cu medicație antiinflamatorie sau antialgică. Tratamentul etiologic se poate realiza cu terapie antibiotică sau antivirală; în cazuri selecționate, se poate recurge la cură chirurgicală (17).

Nevralgia trigeminală

    Nevralgia trigeminală implică existența unui sindrom dureros caracterizat prin apariția unor dureri paroxistice violente, cu o durată scurtă, ce pot afecta întreg teritoriul inervat de nervul trigemen. Nevralgia trigeminală poate fi esențială sau secundară, conform etiologiei incriminate.
    Nevralgia esențială apare, de obicei, la adulții de sex feminin. Durerea este determinată de anumite zone trigger care sunt stimulate, are caracter fulgurant, asemănător cu o lovitură de cuțit, cu o durată de aproximativ 10–30 de secunde. Durerea respectă de fiecare dată același tipar de distribuție, cel mai frecvent implicat fiind traseul nervului maxilar (18). Criza dureroasă determină apariția unor contracturi ale musculaturii faciale, cu spasme palpebrale sau labiale omolaterale, de aceea a fost denumită și „ticul dureros al feței”.
    În cazul nevralgiei trigeminale esențiale, se poate identifica prezența unor factori trigger, reprezentați de zone cutaneo-mucoase a căror atingere poate declanșa criza algică. Zonele frecvent implicate sunt localizate la nivelul șanțului nazo-labial, buza superioară sau pe partea laterală a buzei inferioare și gingiei. Stimulii pot fi vibratori, tactili sau mișcarea de masticație.
    Durerea din nevralgia trigeminală esențială trebuie să îndeplinească șase criterii: paroxistică, provocabilă, unilaterală, localizată strict pe traiectul nervului trigeminal, fără semne de afectare organică, fără dureri remanente între crize. Diagnosticul pozitiv se stabilește clinic, pe baza caracteristicilor durerii și a prezenței zonelor trigger. Diagnosticul diferențial se face cu nevralgia trigeminală simptomatică, migrena simplă, tumorile localizate pe traseul nervului trigemen.
    Nevralgia trigeminală simptomatică sau secundară poate apărea secundar unor afecțiuni dentare (nervul maxilar și mandibular), maxilare (tumoră benignă sau malignă de os maxilar), tumori de unghi ponto-cerebelos. Nevralgia ramurii oftalmice a nervului trigemen poate avea cauze inflamatorii
sau tumorale.
    Tratamentul nevralgiei trigeminale poate fi medicamentos (local și sistemic) sau chirurgical (18). Tratamentul medicamentos este eșalonat, pornindu-se cu administrarea de antiinflamatorii nesteroidiene, urmată de administrarea de medicamente din clasa antiepilepticelor cu efect sedativ, anticonvulsivant și tranchilizant (de tipul carbamazepină, oxcarbazepină etc.). O altă variantă terapeutică utilă pentru cuparea crizei dureroase poate fi efectuarea infiltrațiilor anestezico-antiinflamatorii steroidiene la nivelul zonei de emergență a nervului incriminat. Tratamentul chirurgical se recomandă în cazul în care simptomatologia este refractară la tratamentele administrate anterior și poate consta în secționarea nervului, decompresie nervoasă sau radiochirurgie stereotactică.

Nevralgia de nerv supraorbitar

    Nevralgia de nerv supraorbitar se caracterizează prin apariția de episoade algice în teritoriul inervat de nervul supraorbitar, ram al nervului frontal – regiunea arcadei sprâncenoase și a frunții, cu o durată de minute, rar ore. Palparea zonei este dureroasă, poate declanșa criza, iar infiltrația anestezică a zonei de emergență a nervului supraorbitar cupează criza. Formele clinice pot fi: a frigore, iatrogenă (după chirurgia sinusului frontal), infecțioasă
(postzosteriană).
    Tratamentul poate fi medicamentos (analgezice, antiinflamatoare nesteroidiene) sau cu infiltratii anestezice și antiinflamatorii. Rareori este nevoie de criochirurgie sau neurotomie.

Alte nevralgii

    Nevralgia infraorbitară se caracterizează prin crize dureroase unilaterale în regiunea obrazului sau în profunzimea maxilarului, cu o durată de câteva minute, fără a fi
însoțite de fenomene vegetative. Formele clinice pot fi: a frigore, posttraumatică, postoperatorie (după chirurgia sinusului maxilar). Tratamentul este eșalonat și constă în administrarea de substanțe analgezice și antiinflamatoare, infiltrații anestezico-antiinflamatoare sau procedee distructive, precum crioaplicația pe cale externă sau neurotomia cu radiofrecvență.
    Nevralgia de ganglion sfenopalatin sau nevralgia Sluder se caracterizează prin apariția unor episoade algice cu localizare în jumătatea inferioară a hemifeței și a hemicraniului – unghiul extern al orbitei, baza nasului și retroauricular, cu o durată de câteva minute până la câteva ore. Coexistă frecvent cu deviațiile de sept nazal, cu pintene osos în contact permanent cu mucoasa turbinală. Nu se poate identifica prezența altor factori declanșatori. Tratamentul poate fi medicamentos sistemic sau prin infiltrații anestezice la nivelul
ganglionului sfenopalatin pe cale endonazală sau transorală.
    Nevralgia de nerv glosofaringian poate avea cauze intracraniene sau extracraniene. Se manifestă prin apariția durerii unilaterale paroxistice pe traseul nervului glosofaringian – orofaringe, rinofaringe, baza limbii, cu iradiere spre ureche. Episodul poate fi declanșat în cursul actului de masticație, deglutiție sau vorbit. Tratamentul este medicamentos, folosind clasele terapeutice menționate anterior. În cazurile persistente sau recidivante se pot efectua infiltrații anestezico-antiinflamatoare în zona cornului mare al osului hioid, respectiv procedee distructive precum criochirurgie sau neurotomie.
    Nevralgia de nerv etmoidal anterior sau sindromul Charlin se manifestă prin apariția unor crize dureroase paroxistice unilaterale localizate la nivelul unghiului superointern al orbitei, peretelui lateral al fosei nazale, fiind asociate cu fenomene vegetative – rinoree, epifora, obstrucție nazală. Tratamentul este medicamentos (analgezice) sau cu infiltrații anestezice.
    Nevralgia de nerv laringeu superior este o afecțiune destul de frecventă, adesea subdiagnosticată, care apare predominant la persoanele adulte de sex feminin secundar unui proces infecto-inflamator acut (laringită acută, viroze gripale sau paragripale, TBC laringian). Simptomatologia se manifestă prin apariția crizelor dureroase cu caracter fulgurant, ce pornesc din sinusul piriform omolateral, cu iradiere spre ureche și durată de zile sau chiar săptămâni. Durerea poate fi declanșată de vorbire, deglutiție sau căscat. Criza dureroasă poate să fie cupată prin infiltrații anestezico-antiinflamatorii la nivelul zonei de emergență a nervului. Restul principiilor terapeutice sunt similare celor descrise anterior.
    Nevralgia de nerv suboccipital (nevralgia Arnold) poate apărea în cursul unor boli sistemice (diabet zaharat, boli metabolice), infecții virale, spondilartroză cervicală, morb Pott. Clinic, este caracterizată de prezența durerii în regiunea nucală, ce iradiază în coloana cervicală, în vertex sau periauricular. Durerea este continuă, surdă și se accentuează odată cu mișcarea capului. Este confundată adesea cu durerea din suferințele auriculare. Se tratează dupa aceleași principii ca și formele descrise anterior.

Glosodinia

    Glosodinia sau glosalgia este o afecțiune cronică psihosomatică, ce afectează 0,75–15% din populație, având o etiologie relativ incertă. (14) Există o serie de factori predispozanți: menopauză, anxietate, depresie, diabet zaharat tip 2, alergii la materialele dentare, afecțiuni ale articulației temporo-mandibulare, infecții bacteriene. Poate fi declanșată de consumul de alimente
condimentate.
    Glosodinia este caracterizată printr-o senzație de durere, arsură relativ intensă, localizată fie la nivelul cavității bucale în totalitate, fie la nivelul unor porțiuni ale acesteia (limbă, gingii, mucoasă jugală), ce durează luni sau chiar ani. Suplimentar, pot apărea disgeuzie (gust metalic, amar) sau parestezii la nivelul cavității bucale. De obicei, simptomele afecțiunii nu sunt prezente dimineața, dar se agravează pe parcursul zilei.

Algiile postoperatorii

    Aproximativ 30% din pacienți prezintă simptomatologie algică postoperator. Durerea ce survine după majoritatea intervențiilor chirurgicale ORL este de intensitate mică și răspunde la antialgice uzuale. Studiile efectuate de Mizota et al. au indicat că durerea postoperatorie nu este corelată cu tipul de anestezic utilizat intraoperator. (19) Un studiu clinic efectuat la pacienții cu dureri după intervenții chirurgicale ORL a evidențiat că faringele este zona cu potențialul algic cel mai crescut, în timp ce pacienții care au fost supuși intervențiilor chirurgicale endoscopice rino-sinusale
au prezentat scoruri simptomatice dureroase mici. (20, 21)
    Pentru controlul durerii postoperatorii, se utilizează de rutină medicamente din clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene. Un studiu clinic efectuat la pacienți adulți cu intervenții chirurgicale și durere la aproximativ șase ore postoperator a relevat că medicamentele cele mai eficiente au fost naproxenul și meloxicamul. (22) În funcție de intensitatea durerii și de pragul dureros al pacientului, se vor ajusta dozele și se vor utiliza și alte clase terapeutice.