Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

Eroii în halat alb, la Revoluţie

Evenimentele din decembrie 1989 au adus mulți eroi reali, dar și alții de mucava, generați de evenimentele din acele zile. Unii nu au cerut niciodată recunoașterea implicării lor în, acele zile, spre deosebire de alții, care s-au grăbit să declare apoi că nu fost prezenți în piețe, pe străzi, la televiziune.

Despre cei care au trăit în acele zile aceleași evenimente dramatice, la datorie în spitale, s-a vorbit și se vorbește în continuare extrem de puțin. De fapt, acele zile au fost decisive pentru mulți dintre răniții revoluției, pentru că în spitale s-a lucrat non-stop, între 48 și 72 de ore, în ture prelungite, și mulți dintre aceștia au supraviețuit pentru că personalul medical era la datorie.

VM 51, p.8 -1

Revoluţia trăită în spital... la Floreasca

Era 21 decembrie, în București, străzile erau pline de oameni și mașini militare care alergau dintr- o parte în alta.

La Spitalul Floreasca rămăsese un grup mai mare decât de obicei de medici. Odată cu lăsarea serii, au început să se audă focuri de armă. La camera de gardă se constituise deja un punct forte pentru primirea răniţilor, accidentaţilor și chiar a celor fără suflare. Primii morţi pe care eu i-am văzut au fost doi tineri despre care se spunea că au fost loviţi de o mașină militară, undeva în zona Piaţa Universităţii.

Răniţii ajunși la Floreasca erau accidentaţi prin cădere, lovire, respectiv împușcare, cu leziuni la torace, abdomen, membre, bazin. Iniţial, lucrurile au păstrat o anumită cadenţă a disciplinei medicale, dar pe măsură ce numărul accidentaţilor și împușcaţilor a început să crească a fost nevoie să se constituie o echipă de triere care le făcea răniţilor un prim inventar cu privire la leziuni, starea biologică etc. Li se făceau radiografii, electrocardiograme, li se recolta sânge, urină, erau consultaţi multidisciplinar.

Odată cu lăsarea serii, începeau să fie aduși cei împușcaţi. Noi ofeream servicii chirurgicale împreună cu ortopezii, neurochirurgii, după caz. La un moment dat, nevoia de intervenţii chirurgicale depășea capacitatea blocurilor operatorii – aveam trei blocuri a câte trei săli, ceea ce ne permitea să lucrăm în nouă săli simultan. Ne-au sărit în ajutor, pentru servicii de triere, prim ajutor etc. interniștii, studenţii și rezidenţii, dar și alţi medici care, auzind ce se întâmplă la Floreasca, s-au oferit voluntar să ne ajute.

Veneau oameni cu plăgi mari de abdomen în care eviscerau intestine, cu sângerări masive care ne obligau la niște gesturi de hemostază, aerostază pentru zona pulmonară, extrageri de gloanţe. Noi aveam niște noţiuni generale despre plăgile de război, dar nu ne mai întâlniserăm cu ele.

Toate cazurile ajunse atunci în spital erau rezolvate, niciun medic nu a plecat acasă. Toate etajele au funcţionat la capacitate maximă, iar spitalul a făcut faţă cu brio evenimentelor. Eu și mare parte dintre colegi am stat în spital zi și noapte, aproape o săptămână. Oricum, plecatul acasă era uneori o problemă, pentru că se construiseră mai peste tot baraje de așa-ziși voluntari, gărzi patriotice.

Afluxul mare de răniţi nu prea ne lăsa loc de odihnă, dar atunci când se ivea ocazia mai aruncam un ochi la televizor, unde se transmitea revoluţia în direct.

Erau foarte multe știri compromiţătoare care dezorientau lumea. Se anunţau otrăviri ale apei, bombă la Institutul de Hematologie și multe altele. La un moment dat, chiar se spunea că teroriștii vor ataca spitalul, ceea ce nu s-a întâmplat.

Noi ne-am văzut de treabă, am primit pacienţii, i-am îngrijit, i-am operat, i-am externat. Chiar și cei care erau suspectaţi că ar fi teroriști au fost îngrijiţi, gărzile patriotice neinterzicând asta. Peste actul medical nu a trecut nimeni. Nu știu câţi răniţi au ajuns la Floreasca în acele zile, dar pot estima că au fost de ordinul sutelor. Foarte mulţi erau tineri. Îmi amintesc că cei consideraţi teroriști erau legaţi cu cătușe de paturi.

Am văzut la reanimare un pacient operat care avea cătușe la mâini și picioare pentru că se spunea că este terorist. La un moment dat, cei consideraţi astfel erau luaţi din spital și duși într-un loc de care noi, medicii, nu știam nimic.

În ciuda valului foarte mare de solicitări din acea perioadă, spitalul nostru a avut la dispoziţie necesarul de materiale sanitare. Fiind spital de primă linie, era pregătit pentru a da primul ajutor în caz de calamităţi, având ca reper amploarea cutremurului din 1977. Totul era gândit ca din oră în oră depozitul să acopere ceea ce se consuma în prima oră – paturi pliante, pături, perne, stative, tot ce era necesar pentru pacienţi și medici. Important: niciun chirurg nu a primit titlul de „Erou al Revoluţiei”! Noi rămânem credincioși jurământului lui Hipocrate.

Prof. dr. Mircea Beuran

Mircea Beuran este profesor universitar la UMF „Carol Davila” și șeful Secţiei Chirurgie III din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă București. În perioada evenimentelor din decembrie 1989 era medic specialist chirurgie generală și asistent universitar.

Un decembrie ,89 la Spitalul Judeţean Brașov

A fost o iarnă blândă. De multe ori, și clima participă sau favorizează scrierea istoriei. Așa s-a întâmplat și în acele zile de decembrie care ne-au schimbat destinul.

Începând cu 17 decembrie, am fost inundaţi cu vești și cu speranţe despre o posibilă schimbare în viaţa noastră, cu plata a zeci de morţi la Timișoara. Speranţele au crescut în zilele care au urmat, pentru ca în 21 decembrie lumea să invadeze pieţele orașelor cerând libertate. Ascultam cu teamă și speranţă Radio Europa Liberă, care transmitea vești din ţară. A doua zi, mergând spre serviciu, la Spitalul Judeţean Brașov (actualul Spital Clinic Judeţean de Urgenţă), m-am intersectat cu coloane nesfârșite de muncitori de pe platforma industrială Tractorul și Rulmentul.

A fost un moment plin de emoţie și speranţă. Am fost de gardă și pe parcursul gărzii au intervenit fuga lui Ceaușescu și sărbătorirea libertăţii. Urmăream revoluţia la televizor când, seara, se anunţă atacarea Judeţenei de partid, unde era consiliul Frontului Salvării Naţionale. Râuri umane încep să se reverse din cartierele orașului spre centru. La ora 2:00 din noapte am auzit focuri de armă, urmate de sirenele salvărilor care ne aduceau cetăţeni cu plăgi împușcate și șoc hemoragic.

Solidaritatea cadrelor medicale a funcţionat perfect și, în scurt timp, toţi medicii și toate asistentele s-au regăsit pe culoarele spitalului judeţean. A fost pentru prima dată când am văzut atâtea plăgi împușcate. Erau femei și bărbaţi de diferite vârste. Fuseseră atacaţi în faţa Teatrului Dramatic, departe de noul centru politic. Nu s-a aflat niciodată cine și de ce i-a atacat. Au fost pacienţi care au scăpat, dar și mulţi decedaţi.

VM 51, p.8 -2

Spitalul a fost trecut printre obiectivele care trebuiau apărate. În consecinţă, brigăzi de voluntari înarmaţi și fără o conducere militară au tras toată ziua și noaptea următoare după năluci de teroriști. Îmi amintesc cazul unui copilaș de câteva luni cu plagă craniană împușcată, fiind între cei doi părinţi în pat, la etajul al șaptelea al blocului de lângă spital. Un glonţ ricoșase din betonul blocului.

Este greu de descris starea de solidaritate care s-a creat atunci pe culoarele spitalului. În ciuda momentului tragic prin care treceam, toată lumea era cuprinsă de un fel de entuziasm, de bucurie interioară care ne apropia și mai mult. Toţi credeau că vor avea un viitor frumos, cu toate că nimeni nu conștientiza cum. Departe de noi ideea de a scăpa de comunism. Am scăpat de... el.

Acest lucru ne-a unit în acele momente. În primele 48 de ore au continuat să sosească oameni cu plăgi împușcate, unii fiind catalogaţi ca eroi, alţii ca teroriști, numai pe baza zvonurilor. Foarte interesant că nimeni nu a încercat să aplice terapia diferenţiată. În acel moment, fiecare era un om în suferinţă. Am stat în spital peste 48 de ore, trăind emoţii legate de succesul acestei revoluţii, de teama intervenţiei celebrei securităţi.

Treptat, ne-am dat seama de mărimea manipulării, de credulitatea de care am dat dovadă. Evenimentele ulterioare au dus la polarizarea societăţii, moment în care acele sentimente din timpul revoluţiei s-au risipit, odată cu o parte din năzuinţele noastre. Viaţa însă are prioritate și ea ne-a dăruit ulterior bucurii, speranţe, care au motivat din plin momentele noastre de naivitate.

„În ciuda momentului tragic prin care treceam, toată lumea era cuprinsă de un fel de entuziasm, de bucurie interioară care ne apropia și mai mult.”

Dr. Marius Tecău

 

„Oare aceasta a fost viaţa?!”

La Revoluţia din decembrie 1989, Clinica a II-a Chirurgie a fost prezentă in corpore la serviciul de urgenţă, asistând răniţii, victime ale represiunii. Garda de chirurgie de urgenţă din 17 decembrie a fost asigurată de dr. Anastasie Bîrzeanu, iar ajutoarele lui au fost dr. Ciprian Duţă și dr. Marius Miclăuș, la vremea aceea medici stagiari.

În dimineaţa zilei de duminică, 17 decembrie, mi-a dat telefon mama mea, care locuia în Piaţa Maria, într-un apartament situat deasupra Farmaciei „Sf. Maria”, având geamurile orientate spre Biserica Evanghelică patronată de László Tőkés. Mi-a cerut să trec neapărat pe la ea. În drum spre ea, am întâlnit mulţi cunoscuţi și am văzut pagubele produse de manifestanţi. Părinţii mei mi-au povestit despre tulburările care au avut loc în seara zilei de 16 decembrie. Încărcat cu aceste informaţii, am pornit prin oraș, să explorez pulsul evenimentelor.

Între orele 13 și 14, s-au auzit primele împușcături. Eram undeva în spatele Băncii Naţionale, moment în care a trecut pe lângă mine o persoană care alerga spre Clinicile Noi, strigându-mi peste umăr, probabil cunoscându-mă: „Domnule doctor, sunt oameni împușcaţi și răniţi care au fost duși spre Clinicile Noi!”. M-am dus repede acasă și i-am telefonat domnului profesor Caloghera. Știam că garda de urgenţă o asigură clinica noastră. L-am întrebat ce facem, acesta răspunzându-mi: „Deocamdată stai acasă, te anunţ!”

După mai puţin de o oră, eram deja chemat la spital. Până la ora 18 tot personalul era prezent la Clinică. Au urmat trei zile și trei nopţi în care niciunul dintre noi nu a părăsit spitalul. Circulau zvonuri, informaţiile erau trunchiate. Ceea ce era însă o realitate erau zecile de cadavre și de răniţi care treceau fie prin sălile de operaţie, fie de pe culoare – direct la morgă. S-a lucrat la foc continuu în toate sălile de operaţie, alăturânduni-se și colectivele Clinicii I Chirurgie, Clinicii de Neurochirurgie și cel al Clinicii de Urologie.

Îmi aduc aminte de unul dintre răniţii pe care i- am operat în acea noapte, un tânăr subţirel (Ţinţea sau Ţinţaru), părea un copilandru, care m-a întrebat înainte de a fi anesteziat: „Domnule doctor, o să trăiesc?” și, privind în gol, a continuat: „Oare aceasta a fost viaţa?!”.

A avut mai multe leziuni produse de o rafală de gloanţe care, în mod ciudat, nu erau toate identice: perforaţie gastrică pe ambele feţe, perforaţie a colonului transvers și două anse intestinale, ruptură splenică, explozia rinichiului stâng. Din păcate, pacientul nu a supravieţuit nopţii, decedând prin șoc hemoragic. Și astăzi mai păstrez cele trei gloanţe pe care le-am extras din abdomenul acestui băiat.

Începând de luni, spitalul a fost înconjurat de forţe de pază compuse din armată și civili care împiedicau familiile să-și caute rudele rănite sau decedate. S-a mai tras în cursul zilei de luni, după care s-a instalat, progresiv, o liniște.

VM 51, p.9 -2

Miercuri, 20 decembrie, s-a răspândit un zvon: Ceaușescu a fugit în Cuba. În aceste condiţii, miercuri după-amiază am dat o fugă până acasă. Atmosfera din oraș mi s-a părut destul de calmă. În cursul nopţii au pornit din nou răpăielile de armă și am primit telefon de la spital să mă întorc. Am transmis că nu am cum să mă întorc în seara aceea și că voi aștepta dimineaţa, deoarece în jurul casei mele erau focuri continue de armă.

Spre miezul nopţii sunt anunţat telefonic că a pornit o mașină către mine, să privesc pe geam și să cobor atunci când va opri în faţa casei. Mașina a venit în următoarea jumătate de oră; era condusă de dr. Petru Deutsch, la vremea aceea stagiar.

M-am urcat în mașină, Petru a demarat în trombă, iar când am ajuns pe Podul Michelangelo, a stins farurile și mi-a spus să ne coborâm sub nivelul bordului mașinii, pentru a ne feri de gloanţe, în timp ce el conducea mașina cu viteză maximă, în linie dreaptă, prin zona aparent periculoasă dintre Liceul de Muzică și Complexul Studenţesc. Strada era complet goală, atmosfera, de film poliţist, dar la Urgenţă se lucra din plin. Am ajuns cu bine în curtea spitalului.

În ziua de joi, 21 decembrie, în spital au intrat mai mulţi procurori care ne-au interogat separat. Aveau o atitudine destul de rezervată, erau politicoși și ne păreau ușor descumpăniţi, cel puţin cel cu care am interacţionat eu, căruia, deși s-a prezentat, nu i-am reţinut numele.

Ultima pacientă pe care am operat-o a fost o femeie venită în Timișoara în 27 decembrie, care a fost împușcată pe podul de la Fabrica de Ţigarete. Din nefericire, venise deja în șoc hemoragic și cu insuficienţă respiratorie acută și nu a putut depăși situaţia. În clinica noastră au fost trataţi 61 de răniţi cu plăgi împușcate complexe, dintre care 14 au decedat.

Prof. dr. Lazăr Fulger, Timișoara

 

Institutul de Ftiziologie în zilele revoluţiei

Momentul declanșării revoluţiei, cu primele anunţuri de noapte, cu chemările dramatice de a ieși pe stradă, m-a găsit acasă, privind la televizor. Era ora 22:00 și am luat decizia să plec acolo unde îmi era de fapt locul: la spital.

Demolările se opriseră în spatele casei unde locuiam la acel moment (strada era atunci pe lista lui Ceaușescu pentru a fi rasă de pe suprafaţa pământului) și, având, ca mai tot românul, o Dacie veche, am încercat să ies prin spatele casei, unde nu mai erau drumuri, doar demolări și schelete de noi blocuri, pe ceea ce părea un drum croit de camioane.

Din nefericire, plouase și se făcuse mocirlă pe drum, în care mașina s-a împotmolit. Nu era ţipenie de om să mă ajute, iar pe deasupra mea vedeam trasoarele de la gloanţe care treceau în negura nopţii.

Am reușit, în final, să scot, cu greu, singur, mașina din clisa respectivă. Ajungând la spital, am realizat că în afară de medicii de gardă nu mai veniseră alţi colegi. Erau în schimb la datorie fochiștii, personalul tehnic, portarii. Au urmat două zile grele. Se zvonea că va fi atacat spitalul. Toţi am trăit din proviziile de acasă.

În timpul nopţii nu au venit răniţi, dar după primele 24 de ore au apărut primii împușcaţi în zona toracelui. Îmi aduc perfect aminte că momentul decisiv a fost când conducerea de atunci a spitalului oscila, așa cum s-a mai întâmplat și în alte unităţi sanitare, dacă acești răniţi, care mult timp primiseră eticheta fie de teroriști, fie de revoluţionari, urmau să fie primiţi sau nu la internare. Am fost printre cei care au pledat cu fervoare că obligaţia halatului alb este de a-i trata egal pe toţi cei care au nevoie de îngrijiri medicale.

VM 51, p.9 -1

Știrile erau contradictorii și, nu de puţine ori, revoluţionarii erau blamaţi. Cu toate acestea, institutul a fost „o mamă bună” pentru toţi cei cu leziuni toracice care au apelat în zilele acelea la serviciile medicale, ce au funcţionat non-stop pe tot parcursul derulării revoluţiei.

Ulterior au început să vină și alţi colegi doctori și asistente. Momentul acela, decisiv pentru soarta revoluţiei, când s-a dat ordinul de retragere a trupelor armate în cazărmi, l-am trăit toţi ulterior, pas cu pas, în curtea spitalului. Șoseaua Viilor, care se prelinge și acum prin faţa spitalului, se umpluse de tancuri, fum și zgomot de șenile. Era un zgomot asurzitor, iar pe faţa celor adunaţi în curtea spitalului, îngroziţi de carnagiul ce se anunţa, am văzut atunci o multitudine de lacrimi.

În acest context dramatic, și cred că acela a fost momentul important, pentru că am auzit comanda și la radio, șirurile de tancuri s-au oprit, iar apoi, treptat, s-au retras în cazarmă. Toate aceste trăiri nu vor fi niciodată uitate. Ele rămân amprentate în memoria fiecăruia, iar acei eroi nevăzuţi în halate albe care au rămas la datorie probabil că vor rămâne pe veci necunoscuţi.

Prof. dr. Florin Mihălţan

Etichete: cadre medicale revolutie raniti zilele revolutiei

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.