A
doua opinie în practica medicală e un fel de gaură neagră prin care pică pacienţi
şi medici deopotrivă. Mai nou, accesul la internet l-a plăsmuit pe dr. Google,
astfel că – de voie, de nevoie – te „baţi“ cu diagnosticul heuristic generat de
motorul de căutare sau de diverse forumuri de sprijin. Pacientul, până să vină
la tine, şi-a verificat simptomele online şi chiar şi soluţiile terapeutice. Tu
eşti, în fapt, „a doua opinie“.
Alteori,
eşti chemat să verifici bunul mers al unui act medical anterior în care
succesul nu a apărut sau a fost întrerupt de complicaţii. Câteva observaţii îmi
par obligatorii, mai ales că nu se întâmplă în practică uzuală:
1)
medicul chemat să cross-examineze un caz, în mod obligatoriu ar trebui să ia
legătura cu practicianul index. Nu rareori, a doua opinie e de fapt o formă
frustă de turism medical, în care, psihologic, pacientul e de fapt motivat, după
ce aude „păreri“, să-şi facă propria reţetă terapeutică.
2)
medicul chemat să cross-examineze un caz ar trebui să consemneze al câtelea
profesionist e în lanţul diagnostic/terapeutic. De la un punct încolo, cazuri
în care vezi, spre exemplu, cinci neurologi în tot atâtea luni ar trebui
raportate organismului suveran. Nu e o limitare a libertăţii pacientului să
opreşti o patologie de tip hospitalism, care, în primul rând, îi dăunează
pacientului şi, în subsidiar, limitează accesul la servicii pentru ceilalţi
pacienţi.
3)
Finalmente, e o fragilitate medico-legală exploatabilă în eventuale cazuri de
malpraxis la care se expune profesionistul „orb“ prin faptul că, de fapt,
examinează cazul unui coleg. Legea română în vigoare nu împiedică – ba chiar
garantează – dreptul pacientului la o a doua opinie.
Trebuie
totuşi spus că medicina nu are o formă de arbitraj decât în regim medico-legal,
una care nu poate fi rezolvată alternativ decât printr-o bună etajare a
serviciilor pe axă de competenţă. Avem nevoie de reglementări, de norme, care să
mute accentul de pe tentaţia pacientului de-a vedea în doctori un fel de
restaurante, pe realitatea că unele boli cer profesionişti de linie, să zicem
infanterie medicală, în timp ce altele cer supraspecializare şi practică de nişă
(boli rare, boli sistemice cu axă de cronicitate etc).
