SĂPTĂMÂNA MONDIALĂ DE CONȘTIENTIZARE ASUPRA ANTIMICROBIENELOR

Suntem din nou în a doua parte a lunii noiembrie, acea perioadă în care se comunică rezultatele anului precedent în privinţa consumului și modului de utilizare a antibioticelor, precum și în privinţa rezistenţei bacteriene la antibiotice, la noi și în celelalte state ale Uniunii Europene. Aceste date atrag pentru câteva zile atenţia, generează știri și câteva materiale în presa generalistă și în cea medicală; de regulă are loc și un eveniment dedicat, cu un public limitat. Influenţa rezultată asupra prescrierii antibioticelor este una restrânsă. Prescriere care se întâmplă de câteva sute de mii de ori în fiecare zi în România, la care se adaugă obţinerea de antibiotice din farmacii, fără prescriere, în cel puţin alte câteva mii de locuri zilnic, conform unui Eurobarometru din 2018. Așa încât această creștere de scurtă durată a interesului pentru antibiotice rămâne de regulă o nouă radiografie a unei situaţii tot mai îngrijorătoare de la un an la altul.

În titlul acestor rânduri există evocarea unei evoluţii promiţătoare din 2016-2017, când consumul de antibiotice în România scăzuse cu 11-12%, după ce se vorbise mult și cu oarecare folos despre utilizarea judicioasă a antibioticelor, și „nu la întâmplare”, iar unele acte normative netezeau calea unei asemenea atitudini. Din păcate, din 2018 s-a consemnat reluarea unei creșteri a consumului de antibiotice, ceea ce ne-a readus între primele trei state în privinţa consumului raportat la numărul de locuitori. Apoi a venit primul an al pandemiei.

Virozele nu se tratează cu antibiotice

În urmă cu un an scriam despre o șansă oferită de pandemie, cea de a reduce consumul de antibiotice, întrucât traversam o perioadă dificilă pentru sistemul medical, dar în care patologia infecţioasă dominantă era una virală; or, virozele nu se tratează cu antibiotice! Atunci îmi exprimam îndoielile în privinţa unei reduceri a consumului de antibiotice și a unei utilizări mai judicioase, argumentând cu lipsa unor intervenţii susţinute în această direcţie și cu apetenţa crescândă de a prescrie în ultimul deceniu antibioticele care au devenit, fără justificare medicală, preferinţele din ambulatoriu și din spitale pe vremea pandemiei: azitromicina, respectiv meropenemul.

Ce spun statisticile

Datele arată că în 2020 am ratat această șansă. Dacă la nivelul UE, consumul de antibiotice s-a redus în 2020 cu 16,8% faţă de 2019, în România scăderea a fost de numai 3%. Este cea mai mică rată de scădere a consumului înregistrată în statele membre ale Uniunii Europene; doar Bulgaria a avut un rezultat încă și mai puţin justificabil, o creștere cu aproape 10% a consumului. Situaţia este și mai frustrantă întrucât a fost observată o tendinţă foarte clară de proporţionalitate directă dintre reducerea consumului în anul 2020 în statele europene și volumul anterior al consumului, statele cu consum mai mare având și cele mai mari reduceri în valoare absolută.

Nu doar că am ratat șansa reducerii consumului total de antibiotice, dar și alegerea lor nepotrivită a continuat să se accentueze:

• Ne îndepărtăm tot mai mult de obiectivul fixat de OMS pentru anul 2023, ca minimum 60% din consumul de antibiotice să fie reprezentat de antibiotice de primă linie; în scădere continuă începând din 2011, acestea au reprezentat în 2019 doar 52,5% din consumul total, iar în 2020 au coborât la 49,9%; penicilinele și tetraciclinele, două categorii de antibiotice de primă linie, se utilizează mult prea puţin.
• Indicele de utilizare în comunitate a antibioticelor cu spectru larg în raport cu cele cu spectru îngust (indicator validat de ECDC, EMA și EFSA – European Centre for Disease Prevention and Control, European Medicines Agency, European Food Safety Authority) a continuat să crească, cu 15% faţă de 2019, plasând România între primele opt state în care se utilizează preferenţial antibiotice mai frecvent generatoare de rezistenţă bacteriană și de dismicrobisme.
• Proporţia utilizării în spitale a antibioticelor cu risc mare de selectare a rezistenţei bacteriene (indicator validat de ECDC, EMA și EFSA) a fost de 55%, a doua cea mai ridicată din statele europene, faţă de o medie de 37%.
• Analizând consumul de fluorochinolone, o categorie aparte de antibiotice pentru care în martie 2019 Comisia Europeană emitea o decizie de restricţionare a utilizării, având în vedere riscurile legate de administrarea lor, constatăm că în România păstrăm al doilea cel mai ridicat nivel european de consum raportat la 1.000 de locuitori, de 2,3 ori peste media europeană.
• Cât despre cele două antibiotice despre care scriam anul trecut:
  • Azitromicina a devenit al doilea cel mai utilizat antibiotic în ambulatoriu în România în 2020, cu un consum de aproape trei ori mai mare decât în 2019, deși este un antibiotic și nu tratăm infecţiile virale cu antibiotice, nici măcar cu azitromicină, oricâte explicaţii fără fundament clinic ar fi invocate;
  • Consumul de meropenem a crescut cu 32% faţă de 2019, deși nu previne infecţiile bacteriene și nici evoluţia nefavorabilă a stării pacientului, oricât de gravă ar fi infecţia lui cu SARS-CoV-2.

Întrebarea firească este „Cum de am ratat și acum?”. Răspunsul se află pe toate palierele implicate în utilizarea antibioticelor: prescrieri complet nejustificate, automedicaţia, eliberarea de antibiotice fără prescripţie, implicarea insuficientă a factorilor de decizie administrativă și profesională în combaterea pseudoinformaţiilor, a reţetelor „miraculoase” care includeau și antibioticele perfect inutile în tratamentul unei viroze.

Ce se poate face?

La această întrebare am răspuns în repetate rânduri, chiar anul trecut în paginile acestei reviste, și cred că soluţiile rămân aceleași, doar că ar trebui difuzate zi de zi, pe cât mai multe canale cu putinţă, iar măsurile ce se impun să fie luate cât mai curând:

• Pentru publicul nespecialist, câteva mesaje ar fi:
  • Nu insista să ţi se prescrie antibiotic dacă medicul îţi explică de ce nu este nevoie de ele!
  • Nu insista să obţii antibiotice din farmacie fără reţetă!
  • Nu îţi autoprescrie analize bacteriologice, pentru că un rezultat pozitiv nu înseamnă întotdeauna o infecţie și nevoia de antibiotic!
  • Antibioticele pot avea efecte nedorite chiar și când nu te ajută!
  • Virozele nu se tratează cu antibiotice (nu, nici măcar infecţia cu SARS-CoV-2)!

• Pentru farmaciști: o evidenţă a tuturor antibioticelor eliberate în farmaciile cu circuit deschis ar putea reprezenta un mare pas înainte în respectarea normei „niciun antibiotic eliberat fără prescripţie medicală”.
• Pentru medicii prescriptori din spitale, cei care generează în mare parte utilizarea exagerată a antibioticelor de rezervă și de salvare, este nevoie de mai multă formare medicală pe această temă, de ghiduri de tratament de care să ţină seama, de ajutorul acordat și acceptat al infecţioniștilor și al laboratorului de microbiologie. Colegii medici de familie sau de medicină de urgenţă ar fi bine să apeleze la aceleași modalităţi de suport și să înţeleagă că adoptarea unor tipare de prescriere nejustificată, dar foarte la modă, care includ antibiotice nu cresc șansele de succes terapeutic rapid. Uneori, dimpotrivă, le reduc în mod nefericit pentru pacienţi.
• Adoptarea de reglementări care să faciliteze prescrierea judicioasă de antibiotice și reglementarea mult mai strictă a promovării lor faţă de alte categorii de medicamente, având în vedere ameninţarea majoră reprezentată de rezistenţa bacteriană la antibiotice; precum și urmărirea atentă a aplicării lor.

Speranţele că abuzul și utilizarea eronată a antibioticelor se vor diminua sunt infirmate pentru încă un an, văzând datele anului 2020. Iar 2021 pare să respecte și chiar să amplifice același tipar al antibioticelor prescrise nejustificat pentru viroze. Îmi păstrez însă aceeași convingere, că orice moment este bun pentru a începe să prescriem/să utilizăm judicios antibioticele. Fără a uita de ghiduri de profilaxie și tratament sau de ajutorul interdisciplinar potrivit.