Internetul, în complexitatea lui bună,
neutră şi negativă, ocupă viaţa fiecăruia dintre noi în procente diferite,
variind între util şi adicţie. Pentru mine, internetul este o extraordinară
sursă de informare profesională şi generală, la un click distanţă, deci util.
De foarte multe ori, în cadrul consultaţiilor
mă confrunt cu pacienţi care s-au informat de pe internet pentru problema lor.
Nu am intrat în amănunte, dacă au fost forumuri sau diferite site-uri, mai mult
sau mai puţin medicale, cu informaţii validate sau nu. Pacientul informat, din
punctul meu de vedere, uşurează comunicarea şi analiza problemei, dar totul
până la un punct. Sunt multe tratamente scurte cerute la farmacie sau
recomandate de farmacist în urgenţă, cu care sunt de acord în anumite limite.
Din păcate, am de-a face şi cu pacienţi „suprainformaţi“, care s-au
autodiagnosticat, s-au autotratat, iar în final nu a ieşit cum se aşteptau. Ce
facem cu asemenea clienţi ai internetului?
Rememorez cazul unei doamne în vârstă de 39
de ani, cu infecţie de tract urinar inferior cu E. coli, care a debutat în urmă cu patru ani şi a tot recidivat de
atunci. Până aici nimic deosebit. Pacienta, nemedic, s-a autodiagnosticat şi
autotratat, „sfătuită“ de internet, cu antibiotice şi fel de fel de alte
leacuri, pentru fiecare episod, nemergând nici la medicul de familie, ca să nu
mai vorbim de urolog, nefrolog sau infecţionist.
Cu o seninătate existenţială remarcabilă,
doamna în cauză a solicitat consultaţia pentru că ultima urocultură virase spreProteus multiplu rezistent la mai
multe clase de antibiotice. Am ascultat – eu cu nemulţumire, sora cu revoltă –
povestea acestei „mâncătoare“ de internet, care nu dorea decât să-i spun ce
antibiotic să ia, pentru că le luase pe toate şi până acum a fost ok! În acest
context stupefiant, am invitat-o pe doamna respectivă să repete examenul sumar
de urină şi urocultura şi să se adreseze unui coleg specialist în boli
infecţioase, fără alte comentarii. În contextul în care relaţia
microb–antibiotic– pacient este, la ora actuală, din ce în ce mai fragilă, iar utilizarea
abuzivă a antibioticelor extrem de periculoasă, atitudinea acestei paciente mi
s-a părut sinucigaşă.
În acest context relaţional, cu informaţia
profund democratizată, stimaţi colegi medici şi farmacişti, vă propun să
modificăm regulile malpraxisului, în sensul în care să se creeze o asigurare a
medicilor împotriva prostiei şi credulităţii pacienţilor care se autotratează
şi împotriva greşelilor de practică medicală ale internetului medical
suprafolosit, astfel încât să putem să-i acţionăm în instanţă pe acei pacienţi
care îşi sabotează sănătatea făcând ce spune „prietenul“ lor, internetul mai
mult sau mai puţin medical.
Indiferent ce şi cum şi pentru cine,
internetul, prin partea lui bună, doar informează, iar personalizarea
diagnosticului şi a tratamentului trebuie făcută numai de medic. Chiar şi
„consultaţia“ online la adăpostul anonimatului suferindului nu înlocuieşte
consultaţia reală. Şi mie mi se întâmplă să mi se ceară acest serviciu
pseudomedical, pe care îl refuz, nu emit diagnostice şi recomandări terapeutice
online, deşi se practică. În orice caz, este o diferenţă între un sfat medical
online în cadrul telemedicinii şi autodiagnosticul şi autotratamentul unui
devorator de informaţie.
Concluzia mea, la întrebarea din titlu, este
că internetul nu tratează, dar uneori dăunează.