Oricât ar fi lumea medicală de corectă, de bine instruită, de empatică, oricât s-ar strădui cei din sănătate să ajute, dacă pacientul și cei din jurul lui nu înţeleg valoarea și rostul actului medical, atunci munca este rar sortită izbânzii.

Sunt afecţiuni care se tratează și se vindecă repede. Sunt afecţiuni cu lungă evoluţie, care implică luni și chiar ani de tratamente. Pacientul trebuie să înţeleagă bine și rostul medicului, și propriul său rol în tot timpul urmăririi unei boli. Să nu uităm nici de aparţinători. Fără sprijinul atent al celor din jur, niciun pacient nu poate gestiona singur nici tratamentul, nici toate stările și trăirile încercate de-a lungul timpului.

Complexitatea reacţiilor omenești

Voi da un exemplu care m-a marcat. Lucrând decenii întregi într-un spital și într-un ambulatoriu de spital, am văzut, la fel ca domniile voastre, zeci, sute și mii de cazuri. Multe rămân în amintire, înţelegând complexitatea reacţiilor omenești.

Am întâlnit mame, de cele mai multe ori singure sau ajunse singure, prin lipsa de responsabilitate a partenerului în faţa greutăţilor. Mame care-și îngrijeau cu devotament copiii cu diferite dizabilităţi, de multe ori irecuperabile. Am întâlnit persoane care ani întregi au vegheat, zi și noapte, părinţi în neputinţă. Am avut pacienţi femei și, mai rar, bărbaţi, care au îngrijit multă vreme la căpătâiul unui partener de viaţă în mare suferinţă.

M-a impresionat profund, cu ceva ani în urmă, un bărbat, la vreo 40 de ani, cu o patologie ușoară în sfera ORL (eu fiind medic primar otorinolaringolog), dar cu un diag­nostic mai complex la psihiatrie, inclusiv „intelect de limită”. El mi-a spus: „Doamnă doctor, vreau să mă fac bine, pentru că sunt de la ţară, am ceva pământ în grădină, o nevastă care m-a luat așa, handicapat cum sunt, și mai am și doi copii la școală. Nu merită să muncească doar femeia mea. Trebuie să pot lucra pământul, să-mi hrănesc familia”. M-a impresionat profund și mi-aș dori ca „normalii” lumii să gândească la fel.

Dar alt exemplu vreau să detaliez. Într-un sătuc moldav, la vreo 80 de kilometri de Iași și vreo 40 de kilometri de Botoșani, în ograda unde am copilărit la bunicii materni locuiesc singurele rude pe care le mai am pe acele meleaguri: un văr al meu cu nevasta lui. De la 29 de ani, vărul meu este paralizat și ţintuit în scaun cu rotile. Un accident nenorocit l-a marcat pe viaţă.

Cu tot efortul depus de medicii de la Neurochirurgie din Iași, nu s-a mai putut face nimic. Coloana nu era doar secţionată, ci pur și simplu fărâmată. Soţia lui, la prima vedere afectată grav (cu plăgi ale scalpului și leziuni multiple pe tot corpul), a rămas fără urmări și de peste 30 de ani îl îngrijește. A renunţat la locul de muncă și la apartamentul de la oraș, mutându-se în casa socrilor, la ţară, unde cel bolnav poate fi scos zilnic în curte, ca să nu fie obligat să privească lumea de la geamul unui apartament de bloc.

„De gardă” tot timpul

La Iași au venit foarte rar, dar au făcut dese controale la Botoșani. Verișoara mea a învăţat, pas cu pas, cum să îngrijească un soţ nu numai paralizat de ambele picioare, dar care are nevoie zilnic de sondă urinară și de clisme periodice pentru a supravieţui. Cât a trăit mătușa mea, sora mamei, a fost și ea îngrijită de noră. S-a ocupat și se ocupă și de grădină, de flori, de animăluţele din gospodărie. Nu muncește doar opt ore pe zi, ci este „de gardă” tot timpul. Nu are sâmbete și duminici libere, nici sărbători, nici concedii.

A înţeles că trebuie să fie nu numai soţie devotată, dar și infirmieră, și asistentă medicală. Soţul a fost un om înalt, ea este mărunţică. Și-a impus să-și înţeleagă soarta și să-și ducă crucea. Nu a gândit niciodată să întoarcă spatele și să lase lucrurile în voia sorţii. În toţi acești mulţi, foarte mulţi ani, a suferit multe pierderi: ambii socri, mama, ambii fraţi... Cu toate astea, este o fire calmă, deosebit de credincioasă, gospodină desăvârșită și, mai ales, un om cu sufletul ca pâinea caldă.

Doi oameni senini, cu o casă primitoare

Acum patru ani, cu greu a găsit, tot dintre rude, o persoană care să stea cu soţul ei câteva zile, pentru „a-și permite luxul” să fie internată și operată de cancer la Institutul Regional de Oncologie, la Iași. S-a rugat de medicul chirurg să nu o amâne, să meargă acasă, la soţ, cât mai repede. Ar fi trebuit să-și acorde și ei timp după operaţie, să caute să se protejeze cât de cât. A strâns din dinţi și și-a reluat munca de o viaţă.

Vărul meu trece, de atâţia ani, prin mari suferinţe. Dar dacă nu avea asemenea soţie, cu siguranţă se pierdea demult. Să mai spun ceva: el niciodată nu a avut escare, deși corpul îi este mutat de pe scaunul cu rotile pe pat și invers. Până și aceste manevre presupun un mare efort fizic și multă grijă.

De aproape cinci ani merge, cu ambulanţa, la Botoșani, la dializă, pentru suferinţa renală, de trei ori pe săptămână. Este singurul caz de așa gravitate care a rezistat și în pandemie, deși atât el, cât și soţia, vaccinaţi fiind, au trecut și prin boală. Când le calci pragul, găsești doi oameni senini, zâmbitori, cu o casă întotdeauna curată și primitoare. Cu mari eforturi financiare și cu multă muncă fizică au reparat acoperișul, au instalat apă curentă și baie în casă, au făcut o nouă fântână în curte. Flori vesele, multe, îţi încântă ochiul, iar legumele par și ele bucuroase să rodească în așa gospodărie.

Necazurile și grijile au șubrezit-o

Totul pare – și chiar este – la superlativ, dar numai Nuţa știe câtă muncă este în spatele a tot ceea ce se vede. Când el se odihnește, pe iarbă, în curte, sau în casă, în pat, ea pregătește masa, conserve pentru iarnă, îngrijește de păsări, plivește în grădină și tot așa... Nu există zi în care ea să se trezească mai târziu de ora 05:00. Este un ritual întreg pentru a-și pregăti bărbatul pentru o nouă zi, mai ales când trebuie să meargă și la dializă.

Ne cunoaștem de atâta amar de vreme și ea nu mi s-a plâns niciodată. Nu cere ajutorul nimănui și-i mulţumește bunului Dumnezeu pentru ceea ce are. E drept, își dorește mai multă putere și sănătate. Anii, necazurile, grijile au șubrezit-o. Când cei din preajma mea se plâng de câte ceva, le amintesc de Nuţa. Dacă există asemenea om, noi, ceilalţi, nu avem dreptul să ne plângem de nimic. Lumea e mare și asemenea oameni or mai fi, dar eu nici în activitatea medicală, nici în viaţa particulară nu am mai întâlnit.

Nuţa a respectat cu sfinţenie toate sfaturile medicale, a învăţat, pas cu pas, din munca de zi cu zi, cum să facă faţă la toate încercările și a mers mai departe. Dacă veţi avea bunăvoinţa să publicaţi toate aceste rânduri, mă voi mândri, pentru toţi cei care vor citi, că am onoarea să cunosc asemenea om. Îi voi duce și ei un exemplar al revistei, pentru a vedea că munca ei, devotamentul ei, răbdarea și credinţa ei, toate au ecou în sufletele celorlalţi.

Mă rog Domnului să-i dea după merit, să fie sănătoasă și cu sufletul împăcat. Pentru tot ceea ce a făcut, face și va face până la sfârșitul sfârșitului nu este răsplată pe pământ. Doar vorbe calde, din inimă, iar din partea vărului meu un „Mulţumesc” și un „Sărut-mâna” în fiecare zi.

Un om devotat partenerului

Nu am exagerat cu nimic în tot ceea ce am relatat. Chiar m-am rezumat la esenţa traiului unui om devotat jumătăţii de viaţă. Eu sunt mândră să am asemenea rudă. O iubesc și o respect din tot sufletul și-mi doresc ca vărul meu să simtă la fel.

Ori de câte ori viaţa îmi oferă încercări, dureri, momente de neputinţă, mă gândesc la ea. Dacă ea răzbește, atunci pot și eu. La mine și la aproape toată lumea necazurile vin și trec, lăsând urme sau chiar cicatrici în suflet. Dar la Nuţa nu sunt cicatrici, ci răni vechi care se tot adună și se adună, punându-și amprenta și pe trupul ei, devenind tot mai neputincioasă fizic.

Îi doresc putere, sănătate, răbdare, multă credinţă, asigurând-o de tot respectul și de toată dragostea mea. Vreau ca vărul meu să simtă și să înţeleagă că, deși a primit asemenea pedeapsă de la viaţă, fiind pe jumătate om de peste 30 de ani, a fost, pe de altă parte, binecuvântat cu o nevastă unică, iubitoare, care l-a ajutat să fie și acum printre noi, pe pământ. Mă rog pentru ei, pentru sănătatea lor, pentru căsnicia lor unică, dar binecuvântată.