Lunea trecută a avut loc ceremonia de absolvire a promoţiei 2014 UMF „Carol Davila“. În ziua cu pricina, la ora 11, ne-am înfiinţat cu căţel şi purcel pe scările Sălii Palatului. Pe la 12 s-a terminat cu intratul în sală. Pentru că am avut cea mai lungă facultate, ceremonia nu putea să nu fie în ton. A durat patru ore. S-a început cu discursuri din partea conducerii UMF. După părerea mea, plictisitoare şi într-un limbaj de lemn. Iar s-a vorbit despre elita învăţământului medi­cal din România, iar au fost amintite cele mai reprezen­tative personalităţi din medicina româ­nească. Evident, toate din secolul trecut. Domnul rector ne-a invitat să ne alegem modele în carieră dintre Palade, Paulescu, Juvara, Parhon ş.a. Am fost dezamăgită că nu mai avem descoperiri importante şi personalităţi marcante contempo­rane. Nu mai ai de unde să îţi alegi mentori decât dintre cei morţi, îmi spuneam în gând. Au pus un filmuleţ cu viaţa lui Carol Davila, în care a fost prezentată mai mult moartea decât viaţa medicului, şi chiar au povestit cum îşi administra singur medicaţia, cu menţiunea că nu funcţiona, iar starea lui de sănătate se agrava. Ar fi putut fi omisă această parte într-un filmuleţ care trebuia să aducă un omagiu!

   Discursul şefei de promoţie a ieşit din tiparul sforăitor. A fost improvizat de la cap la coadă, ceea ce mi s-a părut foarte ok, tineresc. A mulţumit părinţilor şi câtorva profesori, a mulţumit colegilor pentru „oaza de inocenţă într-o mare de rechini“. Mi-a plăcut. Adevărul este că am fost rechini şi, din păcate, aşa vom fi şi mai departe. Nu am fost învăţaţi să ne ajutăm între noi, ci mai degrabă să ţinem cont de orgolii şi să ne călcăm pe capete. Apoi a povestit o anecdotă de la stagiul de chirurgie, când pacientul de pe masă se decompensase, a venit anestezistul, a făcut o injecţie, pacientul s-a făcut bine, iar apoi anestezistul a întrebat în ce sală de operaţie se afla. Concluzia a fost că nu contează să fii bun, contează să ai noroc. Colegii mei nu au fost încântaţi de discurs, au fost revoltaţi, nemulţumiţi. Mie mi-a plăcut. A spus lucruri reale, deranjante, care ar trebui să dea de gândit. A fost sinceră, chiar dacă nu am rezonat întru totul.

   Discursul secretarei de an a fost scurt şi plăcut. Chiar ne-am ridicat în picioare şi am aplaudat-o pentru toată munca birocratică depusă, mai ales în ultimul an. Am admirat-o pentru că a citit, cu o răbdare formidabilă, 750 de absolvenţi cu numele şi cu titlul Doctor-Medic, în timp ce noi urcam pe scenă unul câte unul. A urmat discursul studenţilor străini, clasic, cu câteva citate şi glumiţe. După părerea mea, se preta la o aţipeală. Apoi au fost chemaţi pe scenă pentru înmânarea diplomelor. Absolvenţii străini au fost foarte plini de viaţă. Era gălăgie, se scanda, a fost plăcut şi vesel. Urât a fost când fostul şef SSMB a mers în dreptul balconului „gălăgios“ şi le-a făcut semn invitaţilor să stea jos şi să tacă din gură, într-un mod discret, fără să fie văzut de restul colegilor din sală. Mi s-a părut un gest nefondat, din partea unui om fără vreo autoritate. Cum să strici bucuria familiilor pentru că aşa vrei tu? Să strige şi să chiuie când se urcă cel drag pe scenă! Aşa e normal. Am rămas uimită că gestul acesta a liniştit invitaţii.

   După înmânarea diplomelor, a fost jurământul în engleză, absolvenţii s-au pupat, s-au pozat. Am urmat noi, modulul de limbă română. A durat ceva să strigi 12 serii. Spre final, amorţiserăm de tot, abia dacă se mai auzea vreun chiuit.

   Surprinzător, jurământul nu a fost un haos de voci alandala, ci mai degrabă o mormăială la unison. Invitaţii au spus că s-a auzit frumos, chiar dacă nu se distingeau clar cuvintele. Filmarea pusă pe youtube a confirmat: chiar a ieşit frumos, nu am fost desincronizaţi, nu ne-am poticnit. S-a pus „We are the champions“ şi au dat drumul la baloane, ne-am jucat cu ele, am aruncat pălăriile în aer şi am plecat rupând uşa. Eram înfometaţi, însetaţi şi obosiţi.

    Ce nu m-a încântat la ceremonie a fost ziua: luni. Am avut invitaţi care nu au putut ajunge la ceremonie pentru că nu şi-au putut lua liber de la serviciu. Am mai fost la ceremonii până acum, la Litere, la Politehnică, şi au fost ţinute în weekend, chiar la Sala Palatului.

    Nu mi-au plăcut discursurile: sforăitoare, lipsite de original şi paralele cu realitatea din medicina românească. Cineva ne-a spus că nu banii dau valoarea în viaţă. Adevărat, dar e inadmisibil să am un salariu de 1.000 de lei. Banii nu îţi dau valoarea, dar îţi pun pâinea pe masă. Comitetul de conducere a mulţumit părinţilor, pe care i-a denumit şi sponsori. Şi am fost sfătuiţi să avem grijă de sănătatea lor, pentru că vom mai avea nevoie de ei. Financiar. O glumiţă care mai mult m-a întristat. Am plecat de la ceremonie dezamăgită. În ţara asta nu se va schimba nimic, nimeni nu luptă pentru tineri. Profesorii noştri în niciun caz. A urmat aceeaşi placă: e o meserie grea, în care înveţi toată viaţa (valabil pentru orice meserie, la cum evoluează tehnica). Iarăşi valorile şi învăţământul medical de top de la Carol Davila. Am „uitat“ de alte centre universitare de prestigiu din ţară. Evident că orgoliul e mai important. În loc să colaborăm şi să ne respectăm între universităţi, ne războim cu Târgu Mureş, Cluj-Napoca sau Iaşi.

   În final, a fost o ceremonie frumoasă, pentru că am fost alături de prieteni şi familie, într-un mediu festiv. Jurământul a fost emoţionant, iar invitaţii mei mi-au spus că a fost cea mai frumoasă parte din ceremonie.